Sfârşit.

.. cuvintele sunt de prisos.

decât să te confrunţi cu moartea însăşi, în cealaltă viaţă a ta

Ev.

Şi uite cum şi ultima fărâmă de lumină se stinge. Uite cum plec şi el nu e aici. Uite cum nu am mai avut şansa de-ai număra grijile..
E cald. Camera e toată în alb. Miros de trandafiri. Razele de soare îşi făceau loc prin perdelele de tip floral. Mobila albă, patul cu aşternut floral şi eu, îmbrăcată în alb, şi apoi.. mai e cineva. Dar nu pot să-mi dau seama. Nu pot să-mi dau seama dacă e vis sau realitate, dar ştiu că nu aş vrea să plec niciodată de aici.
Dar vai! imaginea păleşte, cineva stinge soarele iar frumuseţea mea se şterge..
Deci ăsta e sfârşitul..
Atunci spune-i că l-am iubit!


                                                                    Scrisori. Ev
5 Martie, 2012

Te văd zâmbind şi nu-mi dau seama cum am să fac asta. Casa toată pare inundată de fericirea ta. Eşti prea fericit şi asta doare.
M-am trezit de dimineaţă şi te-am privit cum dormi ore întregi. Aş minţi dacă aş spune că nu m-am gândit la 'asta', la decizia mea, la 'răul' pe care am să-l fac. Nu ştiu dacă ai să citeşti asta vreodată, dragă Zayn. Aş spune mai multe, oh câte am de spus, dar oare ar schimba cu ceva, iubitule? Ai să mă urăşti, am să mă urăsc şi eu. Meriţi pe cineva care să ştie cum să te iubească, nu doar să o facă. Am să mă urăsc şi am să mint pe toţi, până şi pe mine. Am să dau vina pe tine şi n-ai să mă cauţi cerând o explicaţie. Ai să te simţi prea vinovat pentru ceva ce nu ai făcut. Am să pun vina pe toţi, în-afară de mine. Nu e vina mea că eu mor, dar o să crezi că e vina ta că am plecat. O să crezi asta, o să te doară, o să plângi dar o să treci mai departe pe când eu trebuie să mă suport şi să port adevărata vină, să ştiu cum s-a întâmplat şi să mă doară pentru că te doare pe tine. Dar o să treci peste, măcar tu.. Nu ai să mă vezi urâtă, cerşind viaţă, suferind. Ai să înţelegi că tu m-ai rănit, că nu ai luptat deajuns, că nu m-ai iubit aşa cum defapt ai făcut-o. Ai să plângi şi ai să te urăşti, ai să speri că mâine va fi bine dar acel 'mâine' nu va veni niciodată. Ai să încerci să mă uiţi şi ai să fii fericit pentru un timp. Ai să-ţi aminteşti vreodată de mine şi ai să zâmbeşti asfaltului, înţelegând că am fost un 'cineva mai important' decât ceilalţi 'cineva', şi atât! Are să fie mai bine, decât să te confrunţi cu moartea însăşi, în cealaltă viaţă a ta!

7 Martie, 2012

Plouă. Nu-mi dau seama de ce. Normal nu ar trebui să plouă. Nu aşa a fost planul.
Să plec, să nu plec? Of Zayn, mă doare aşa de tare. Mă urăşti, aşa-i?! Dar nu la fel de mult pe cât mă urăsc eu, te asigur!
Ce să-ţi scriu?! Ce să-ţi scriu?! Ce să-ţi scriu?!
Să ştii că azi m-am mutat în noul apartament. E drăguţ, cu perdele verzi care-i dau un aer aşa de confortabil. Îl iubesc, păcat că nu mă pot bucura de el prea mult. Doctorii mi-au dat cel mult 5 luni, dar eu par complet sănătoasă.. mai puţin la inimă, că cine ştie ce se întâmplă acolo. Am nevoie de medicamente scumpe.. dar nu am de gând să-ţi cerşesc banii, viaţa, iubirea. Nu e corect. Am terminat-o şi cu şcoala. Mai sunt doar 5 luni.. Mi-am propus să trăisc totul la maxim, şi sper să apuc măcar o parte din vară. Fumez acum.. ca tine. Sunt mai slabă, mai urâtă, mai 'de neiertat'. Chiar aşa, oare ai să mă ierţi vreodată? Mă îndoiesc.
Când o să citeşti asta, o să fiu moartă, fără regrete şi fără dureri în inimă. Dacă o să duc dorul vieţii? Nu ştiu. Poate doar o să-mi fie dor de zilele pe care nu o să le mai apuc.. nu o să le mai trăiesc. Păcat că nu o să te mai văd zâmbind, păcat. Poate o să-mi fie dor de clătitele lui Josh si Kate şi de Ann' când e nervoasă, şi de Harry somnorici şi Mara care e întotdeauna la dietă.. şi cuplu Liam si Anna.. si ah doamne, de Niall. Să-l îmbrăţişezi din partea mea. Şi tu.. tu tu tu.
Dar aşa a fost să fie. Vreau să vă amintiţi de mine oricum doar aşa nu. Nu am dreptul să iau decizia asta, ştiu. Dar am facut-o deja, îmi pare rău.

Vă transmit salutări din Germania. Nu ştiu cum e vremea, pentru că nu am mai plecat..

Stele..

Zayn.

      Iarna dădu buzna din nou, şi, deşi credeam că primăvara a sosit, m-am înşelat amarnic.. aşa cum mă înşel eu de obicei.
Nu m-a mai sunat, nu mi-a scris, nici nu a întrebat de mine. Ce pot să înţeleg din asta? Că nu merit niciun amărât de telefon? De multe ori, seara, când stăteam întins în pat, mă gândeam cum ar fi fost dacă aş căuta-o din nou. Dar nu! nenorocita promisiune pe care am făcut în acea zi rece de Martie încă bântuie. Încă bântuie totul, amintiri, trăiri.. toate se învălmăşesc în mine şi îmi fac inima să bată tare ori de câte ori mă gândesc la numele ei, adică tot timpul.
     ''E ciudat cum păstrezi lucrurile care te distrug. E ciudat felul în care o vreau, deşi tot trupul, duhul şi raţiunea mea se împotriveşte. Astăzi am tăcut. Am băut o cafea, şi prin fumul ţigarei am terminat de citit o carte. Probabil mâine o să încep să desenez. Aş începe cu ea. I-aş duce la îndeplinire toate visurile, i-aş face părul mai lung, aşa cum şi l-a vrut dintotdeauna. I-aş rotunjii puţin corpul şi i-aş da o sclipire mai aparte ochilor, în-afară de Noiembrile din ei. I-aş face inima mai mare, atât cât să încap şi eu în ea. Aş desena, pentru ea,  toate rochiţele de tip floral din lume, destule cât să poarte câte una în fiecare zi, sau de ce nu, minut? I-aş dărui sprâncene mai groase şi braţe mai mici. Totuşi, nu atât de mici cât să nu încap în îmbrăţişarea ei dar destul de lungi cât să ajungă până la stele şi, numărându-le, să mi le semene pe umăr. I-aş dărui toate visele din lume, şi cu braţele lungi, să le îmbrăţişeze pe toate. Picioarele i le-aş face atât de puternice încât să poată să fugă şi să lupte pentru mine, şi în acelaşi timp, atât de slabe încât să nu mai poată să o facă pentru altcineva. La final, i-aş spune să culeagă zâmbete şi galaxii, şi apoi, când ceasul bate miezul nopţii, să le mănânce şi aşa, ar trăi pentru totdeauna fericită.''
     Dar mâine, mâine o să mă apuc de desenat, mâine am să fiu fericit, mâine mă va suna şi îmi va spune să mă întorc. Un mâine, ce nu va veni!
     Am privit plictisit ceasul. DOUĂ ORE. E ciudat cum, deşi am plecat de mult timp din casa aceea, existenţa mea încă se mai învârte în jurul ei.
      Era a doua zi. A doua zi în care începeam să desenz şi să o fac a mea. M-am trezit la 7. Nu am putut dormi. Prea mult fum, în prea multe coşmaruri, prea mult fum şi în viaţă, iar contemplându-se cu soarta mea, radia nefericitul şi singuraticul din mine, înnăbuşindu-le.
      Astăzi am vrut să-mi cunosc sufletul. Aveam de gând să-mi dedic timp mie, acum că Danielle nu mai era. Totuşi, m-am trezit urându-l mai mult şi întrebându-mă şi mai mult ce se întâmplă acolo? Ce se întâmplă în sufletul meu?
       Am vrut să-mi distrag atenţia şi mi-am deschis televizorul. Dar şi acesta, la rândul său, ura singuraticii. M-am gândit mult timp la cum ar fi fost dacă m-aş răzgândi, dacă i-aş trimite, prin poştă, ceva zâmbete? Dar dacă i-aş trimite nişte stele, ar zâmbi? Sau măcar, cel puţin, nişte praf din ele? Mi-am spus să încep să trăiesc şi să termin din gândit, mă va distruge. Dar cu ce sunt eu de vină când singura persoană care mă completează mă şi distruge? Asta era viaţa; balanţul dintre cele două? Să ai grijă să nu laşi niciuna să se mişte prea mult în direcţia ei? Asta e; încercare de a ţine două dintre cele mai importante lucruri în echilibrul? Să te zbaţi atât pentru nimic?
       Întrebări, întrebări, întrebări.. Acelaşi răspuns, ca-ntotdeauna.
       Dar nu am să-mi petrec toată viaţa speriat de ideea de a încerca! Am să încerc şi am să eşuez, cel mai sigur. Dar nu contează, ceva din mine va fi mândru, mândru ca am putut să eşuez. Dar am eşuat şi am făcut ce fac eu cel mai bine; să plec..
       Cu radio-ul pornit, telefonul lăsat pe noptiera patului, cu nimic în cap şi cu atât mai puţin în suflet. Gol şi fără urme de ea prin mine, îmi arunc stele pe geamul de la maşină în momentul în care părăsesc Londra, să sperăm, de data asta, pentru totdeauna. Las în urmă universul, infinitul care acum păleşte.
        Dar.. dar apoi mi-am amintit, universul meu era undeva pe o străduţă din oraşul pe care încercam să-l părasesc, degeaba căutam galaxii.
...

     
          Ce ar trebui să fac?
         Azi am crezut că dacă am să hoinăresc prin oraş, am să dau de mine, am să mă găsesc!
         Ce fată nu se-ndrăgosteşte primăvara? De s-ar îndrăgosti, aş avea un motiv să o las să ruginească în sufletul meu. Având toate motivele să o iubesc, nu găsesc altă cale, nu am cum.
         M-am oprit la două străzi distanţă de locul în care, ea , acum, uitându-şi existenţa, stătea tolănită în patul moale ce mirosea a noi, visând că va trăi veşnic. Încerc să o înţeleg. Încerc să văd totul dintr-o altă perspectivă, din perspectiva ei. Încerc să simt şi eu o moarte apropiată, vise năruite, şi acum, şi vechiul univers reîntorcându-se. Prea multe, prea dintr-odată. Poate  vrea să asimileze, să analizeze, să simtă şi să se bucure. Avea şi are nevoie de timp iar eu nu i l-am dat. Mă gândesc la trupul ei fragil, la durerea ei.. şi acum, şi eu. Şi eu care ar trebui să fiu acolo pentru ea. Să fiu şi să-i promit că există şi alt univers, şi o altă versiune a galaxiei mele. Să-i spun că totul trece. Că dacă nu a fost eroul ei, a fost al meu. Dacă nu şi-a îndeplinit visele, le-a îndeplinit pe ale mele. Dacă ea va muri, eu voi trăi iar ea va trăi prin mine. Va rămâne, chiar dacă a plecat.
        Aş vrea să-i spun că-mi pare rau..



Ev.

        Plouă, dragule.
        Mă uit pe geam şi îmi dau seama că asta sunt eu.
        Nu mai e ceai, nici cafea, nici tu, nici eu, nici nimic şi pentru prima dată simt că nu e bine.
 Mă simt goală, şi azi a plouat. A plouat cu multe în calea mea, dar cu niciun strop din el. Sentimentele le pot simţi mult mai adânci, mai intense si mă tulbură, mai ales acum că nu e aici Mă îmbată ori de câte ori respiră acelaşi aer cu mine şi uit că e aici, uit că e al meu, uit să-l mai iubesc. Cere multe iar eu nu dau nimic. Şi totuşi, tace şi aşteaptă, şi când simt că sunt destul de puternică să-i număr stele şi deschid ochii, el pleacă. Nu ştiu cum o face, nu privesc înapoi. Rănită şi dezamăgită din nou, ca şi cum nu aş fi meritat o secundă, o secundă să mai lupte; apoi eu aş fi luptat o viaţă întreagă. Rănită din nou, chiar în momentul în care mă deschisesem după atâta timp. Sunt slabă, las oamenii să aştepte după mine, nu de dragul de-ai vedea cum suferă sau dacă le pasă. Pur şi simplu, asta sunt eu. E uşor să-l fac să-i fiu dragă, e mai greu să-i rămân dragă. Aş vrea să deschid ochii, zău. Să mă întorc la timp şi să-l citesc, să-i iau mâna şi să-i tatuez cu vârful buzei de jos o stea, o amintire, orice.. Să-mi subţiez, apoi, buzele într-un zâmbet şi să doresc în ascuns al lui. Să nu-mi fie ruşine de mine. Să ştiu că e ceva normal, că acum două luni i-am spus că e prea târziu, că acum cinci luni nu mă vroia el iar acum două zile, am crezut că sunt prea slabă să-l înfrunt. Am crezut că se mulţumeşte cu ţinutul de mână şi cu săruturile pe frunte, perne răvăşite şi trupuri încă calde unite într-o îmbrăţişare, la două dimineaţa. Dar, greşeala cea mai mare a mea, a fost să nu-mi dau seama că nu prietenia căuta el, ci pe mine, să-mi numere stelele în lipsa lui şi să mi le încâlcească prin păr, la două dimineaţa. Să le sărute şi apoi să mă sărute, furându-mi inocenţa cosmică, iar. Furând din mine un pic din divinitate, până când va deveni el galaxia mea, universul meu. Asta era iubirea, şi de asta mă temeam cel mai tare. Avea să-mi fie dor de momentele singuratice, de cărţile citite, de cafeaua cu lapte, de stelele mele.
      Dar ce aş putea alege eu, dacă aş putea? Ce ar alege un simplu muritor de rând; stelele sau universul? Stelele, care te fac o galaxie sau universul, care te face infinită?
...

 
         Nu ştiu cum au trecut zile, luni şi amintiri. Nu-mi amintesc decât că am uitat. Dar orice cuvânt, privire, îmbrăţişare a trezit tot ce a fost mort în mine, tot ce a fost trist. Mă gândesc la o ţigară şi iar plouă.
        Îmi înăbuş lacrimile care mă fac să-mi fie ruşine cu mine şi tac. Ce altceva aş putea face? Nu vreau s-o fac pe disperata, nici nu ştiu dacă vreodată l-am iubit. Mă întreb ce face şi apoi mă trezesc că uit de mine, uit să fac şi eu ceva. Probabil, probabil sufletul meu nu vrea să înţeleagă că tot ce vine pleacă şi că tot ce a fost odată trist, a murit de mult. Nu înţeleg cum numele lui mă-năbuşă şi îmi dă aer în acelaşi timp. Nu aceasta e iubirea, o ştiu. Dar e ceva, sigur e. Nu poate fi nimic. Nu se poate să nu fi avut nimic.
        Dacă mă va săruta, voi simţi. Dacă va şti să facă dragoste cu mine, nu va avea nevoie de nimic, nici chiar de mine. Dar de ce e nevoie, sau nu, ca s-aduc dragostea înapoi?
        I-aş spune că îmi pare rău..

Cancerul sentimentelor..

Ev

E 11:12 şi încă nu a plecat. Nu ştiu ce aşteaptă. Nu ştiu nici eu ce aştept. Sunt confuză. Nu m-a sărutat, dar m-am simţit ca şi cum ar face-o. M-a îmbrăţişat o dată, strâns dar lejer, nevoind să mă rănească dar nici să îmi dea drumul vreodată. Îi simţeam parfumul şi de data asta chiar m-am îmbătat cu el. Puteam şi muri, nu mai îmi păsa. El era acolo, lângă mine şi mă ţinea în braţe. Acesta era paradisul meu. Acesta însemna totul. Dar nu ştiam ce însemnam noi, nu ştiam ce însemna îmbrăţişarea. Nu ştiam nimic..
 Mă simţeam mai bine şi am şi zâmbit de vreo două ori. Voiam să ieşim afară, să străbatem străzile, să ne înecăm cei doi ani în ele, să dispară şi să fim fericiţi. În schimb, ne-am învelit cu plapuma mare şi groasă, şi în braţele lui, cu el acolo, la căldura, îmbrăţişată, am adormit.
Ceasul sună ora 9. Am deschis somnoroasă ochii şi spre uimirea mea, nu era acolo. De fapt, naiva de mine. Probabil şi-a băut cafeaua şi a plecat. Nimeni nu rămâne, nici măcar el. Mi-a strâns ochii să nu las lacrimile să cadă şi mi-am spus că e ok. Dar eram? De mult visam la o dimineaţa cu el, la un sărut de bună dimineaţa şi la o îmbrăţişare călduroasă. Nu a fost. A trecut ceva timp până am realizat ce vise stupide şi cât de idioată puteam fi. Mi-am petrecut dimineaţa uitându-mă pe pereţi, scriind în jurnal, închizând ochii şi imaginându-mi totul, toată ziua de ieri, toate cuvintele, tot ce a vrut să fie el..
Am început să regret că nu m-am putut bucura îndeajuns de el. Că nu am simţit destul de mult, că nu l-am sărutat când încă mai aveam ocazia. Încă mai simţeam firele de păr negre între degetele mele, dar senzaţia pălea cu timpul. Căldura din îmbrăţişare şi ea se răci şi zâmbetul lui, mai devreme sau mai târziu, simţeam că va dispărea în neant.
M-am ridicat încet, ducând cu mine boala şi amintirea de ieri. Toate mă apăseau, toate îmi aduceau aminte de mine şi cât de inutilă sunt. Nu l-am putut păstra. Am adormit, în loc să îmi petrec toată noaptea privindu-l şi descoperind fiecare părticică din el care s-a maturizat şi a crescut în acest an. Părea mai calm, îşi înghiţea cuvintele, mai cu greu, dar o făcea. Cântărea totul, orice situaţie, orice cuvânt, orice privire. Ştia când să sărute, când să îmbrăţişeze şi mai ales când să tacă. Ştia să privească în ochii şi să nu spună nimic. 'La ce bun să vorbeşti şi tu când toate vorbesc pentru tine?' Când dintr-o îmbrăţişare poţi simţi totul, când dintr-o sărutare tatuezi pe buzele celuilalt singurele două cuvinte care sunt de ajuns.. singurele cuvinte care explică o mică parte din toate sentimentele acelea? Din toată învălmăşeala ? Să le pui în tine, să le simţi, să le trăieşti, să le uiţi, să le dezgropi iar.. Nici nu-i de mirare că sunt aşa bolnavă! Poate am cancer la inimă. Poate am cancer la sentimente. Singurul leac era el. Dar unde era el? Era plecat!
 Am aruncat de pe mine pijamalele şi am intrat în baia albastră. Mi-am lăsat sentimentele lângă papucii de casă şi am intrat în apa călduţă. Spumă, lumina soarelui, apă, eu, perdele albastre, oglindă, viaţă. Mi-am lăsat capul pe o parte a căzii, amintindu-mi înc-o dată totul. Am dat ziua de ieri pe repeat şi, fără popcorn de data asta, am înghiţit în sec, permiţându-i din nou fricii, durerii şi fericirii să dea buzna în mine. Sentimentele erau singurele care mai rămaseră afară. Poate într-o zi, am să le uit lângă papucii de casă pentru totdeauna!

Zayn.

Zâmbea în somn. Am şi uitat cum era sentimentul acela. Genunchii îmi tremurau puţin. Emoţii?! I-am dat un fir de păr la o parte şi am stat aşa, o bună vreme, privind-o şi ascultându-i bătăile regulate cât şi respiraţia. Am strâns în mine un an de durere care s-a risipit după două secunde de o privit. Sprâncenele arcuite, genele şatene şi buzele cărnoase vorbeau de la sine. Mă puteam pierde în ea, dacă nu-mi ţineam firea în loc. Puteam devine şi eu un bolnav de cancer, un bolnav de ea. Am respirat adânc, privind-o şi analizând-o, nu părea să se fi schimbat mult. Deşi cred că aerul german îi făcuse bine, pielea ei cât şi comportamentul foarte agitat dădeau senzaţia că nu a plecat niciodată din Anglia, sau doar boala era de vină?  Îmi spusese mai de mult că Germania era singurul loc unde găsea o linişte adâncă.. şi mai erau braţele mele.
Am continuat să o privesc, s-o respir, s-o las acolo în mine. Ştiam că acolo va rămâne întotdeauna, chiar dacă ea moare. Ştiam că nu mă va părăsi, că nu va pleca.. ştiam, deşi nu era adevărat. Oare a fost bine ce a făcut? Că a plecat pentru mine, că ştia de boală, că a vrut să mă obişnuiesc fără ea şi când voi afla să fie mai uşor?
De ce a trebuit să plătesc eu greşeala ei? Nu era o decizie care să-i fi aparţinut în întregime. Dar ce ar mai conta asta acum? Acum când totul e deja pierdut.
Dacă plecam acum, dacă nu mă mai întorceam niciodată? O să-i treacă peste o zi, două. O să simtă şi ea puţin din ce am simţit eu. Dar o să fie bine. Pe când eu, eu o să am de suportat nu numai faptul că ea pleacă, şi de data asta pe bune, şi faptul că am părăsit-o şi că nu am fost cu ea când a avut cea mai mare nevoie. Patetic, asta sunt. Doar să mă gândesc la aşa ceva, îmi făcea rău. Eu niciodată nu o să-i pot face ce mi-a făcut ea mie. Niciodată nu am s-o părăsesc. Doar atunci când mă va alunga ea. Doar atunci o să-mi iau inima sfărâmată, o să ies pe uşă şi o să mă aşez pe pragul de la intrare, cerşind iubire, din nou şi din nou şi din nou. Şi chiar dacă mă va arunca din nou, şi îmi va rupe inima din nou, eu tot o voi lipi la loc, îmi voi ocupa locul şi voi aştepta din nou. De ce? Pentru că asta era singurul lucru pe care îl ştiam. Pentru că eram fără minte, tânăr şi iubeam doar o femeie. Pentru asta, nu îmi trebuia minte şi nici orgoliu sau demnitate. De ce să-ţi mai trebuiască lucrurile de genul acesta când o aveam pe ea? De ce să n-o am? De ce să mă mulţumesc cu Danielle, fata care mă iubea, când pot să o am pe Ev, fata care doar mă alunga şi îmi rupea inima. De ce să am ceva ce pot avea, când pot să tânjesc o viaţa întreagă la ceva ce nu pot avea? Pentru că Ev e imposibilul pentru mine. Pentru că ori de câte ori ne regăsim, mă alungă. Mă alungă ea, cancerul din ea, idioţenia ei, copilăriile ei. Dar eu mă întorc de fiecare dată, mai rănit, mai sfâşiat dar cu mult mai fericit. Pentru că nimic nu se poate compara cu acel moment, în care o priveam, o ştiam în braţele mele şi o aveam. Cu siguranţă mâine voi fi cu Danielle, sau la cimitir, sau în prag, aşteptând să mă cheme să mă rănească din nou. Şi din nou şi din nou. Începea deja să sune bine chiar şi executarea mea, războiul meu, moartea mea. O inimă aveam şi nici pe aia nu o aveam întreagă sau să îmi aparţină. Pentru că era singurul om care putea face tot ce voia din mine, pentru că nu puteam zice nu, pentru că asta e iubirea. Să te dai cu totul, să te faci cunoscut persoanei iubite, să te ştie, să te cunoască şi să fie singura care te poate omorî încet, cu iubire. Asta e iubirea, cancerul sentimentelor!

 - Te iubesc! am şoptit. Şi luându-mi mâna de după capul ei, învelind-o bine şi sărutând-o pe frunte, am ieşit din cameră. Era timpul ca ea să lupte pentru mine, era timpul ca ea să mă caute, ea să stea în prag, ea să se omoare încet pentru mine. Era timpul să îmi dovedească că încă mai simte ceva pentru mine, că nu va trăi doar dintr-o amintire. Că nu va trăi, cât mai avea zile, doar din ziua de ieri. Era 5 dimineaţa, am ieşit afară, era rece, era Februarie. Mi-am aprins o ţigară, şi odată cu ea, şi orgoliul meu.

Scrie pe cer..

Ev

  Am rămas aşa, ca o stană de piatră, în şezut, la marginea patului, cu privirea în gol. Ştiam că încă mai era acolo, îl simţeam. Nu aveam curajul să mă întorc iar el nu avea curajul să îmi arunce nici măcar două vorbe. Poate dacă ar fi plecat, aş fi fost măcar sigură de ceea ce vrea.. dar aşa nici nu vobeşte şi nici nu pleacă. Mă simt mult prea slăbită pentru asta, şi nu mă refer la cancer. Toată situaţia şi mai ales, ultimele cuvinte ale lui încă îmi menţin persoana confuză. Ce pot să spun? A trecut un an, am scris mii de cuvinte şi zeci de foi şi acum când stau faţă în faţă cu el pur şi simplu nu pot să spun nimic. Nu îmi vine nimic şi nu simt nimic. Nu ştiu cum e şi dragostea asta.. o simţi doar când nu o mai ai cui împărtăşi. Te seacă, te sfâşie şi atunci când ai posibilitatea de a te vindeca îţi face rău mai tare, te lasă confuză şi nesigură de sentimentele tale şi ale lui.
  Într-un fel mă tem pentru el. Mă tem, mă tem mai mult decât mă tem pentru mine. Dacă nu va trece peste.. Dacă se va gândi cum ar fi fost dacă nu ar fi pierdut acel an şi m-ar fi avut lângă el mai mult? Dacă..
 - Ştii ce doare cel mai rău? vocea mea spartă umplu toată atmosfera tensionată.
Nu am auzit niciun 'nu', niciun oftat, nimic.. probabil aştepta să continui. Probabil aştepta ceva, orice. Să-i spun că sunt bine, că nu o să plec. Probabil aştepta să umplu golul pe care l-am lăsat între noi. Oare nu ştia şi nu vedea că nu aveam cu ce?!
 Mi-am înghiţit nodul din gât şi am încercat să dau tot ce-i mai bun din mine.
- Nici nu mai ştiu cum e să simţi.. ceva.. orice..
Ce făceam? De ce-l torturam atâta? La naiba Ev, puteai rămâne. Puteaţi avea cel mai bun an. Anul vostru.
Mi-am închis ochii şi am încercat să mi-l imaginez, aşa cum l-am văzut când s-a întors. Am trecut peste şocul care se putea observa în privirea lui. Am trecut peste durerea din ochii lui.. Am trecut peste toate şi am observat cât de frumos era. Cum am putut răni o asemenea persoană?
- Ar mai avea rost să mai simţi..?
Mi-am lăsat capul în mâini. Nu mai trebuia să continue, ştiam deja ce voia să spună. Îi simţeam durerea în voce. Tremura. Nimeni nu merita să mă vadă în halul acela.. mai ales el.
- Pentru că, la naiba Ev, eu aş da acum orice să nu mai simt nimic!
Nu am mai ştiut ce să spun. Am stat acolo, în întuneric, ceva ce mi-a părut a fi ore.. Timpul se scurgea, eu plecam încetul cu încetul, dar el încă era acolo.  El întotdeauna a fost acolo.
Am tresărit la auzul telefonului.. m-am uitat absentă la el cum sună şi sună. Eram pe moarte, Doamne, oare când îmi voi da seama de asta?! Eram pe moarte şi pierdeam oamenii şi acum. Cred că la asta mă pricep cel mai bine. De ce îl îndepărtam pe Nate? Blonduţul cu ochi albaştri. Băiatul pe care l-am căutat toată viaţa mea. Loial, liniştit, iubitor.. Nu mă meritam eu, dărămite ceilalţi.
- Trebuie să termini..
M-am încruntat. Să termin? Dar ce făceam.. ?
- Adică, te uiţi la telefonul ăla şi aproape l-ai ars din priviri.. dar în acelaşi timp eşti absentă, cu gândul în altă parte, întotdeauna în altă parte..
Mi-am ridicat privirea ca s-o întâlnesc pe a lui. Stătea în genunchi, în faţa mea. Dacă aş fi fost mai atentă şi nu prea absorbită de el aş fi observat zâmbetul fugar pe chipul lui atunci când şi-a pus mâna stângă pe piciorul meu iar eu i-am acoperit-o cu degetele.
- Atât de fin.. am spus şoptind.
Şi-a ridicat privirea de la degete la mine, absorbindu-mi cuvintele şi tot ce puteam transmite.. Părea pierdut, parcă mai pierdut decât mine. Îmi luă mâna şi o aduse la faţa lui, închizând ochii, nelăsând nicio bucăţică nesărutată. Ce am putut face? Am pierdut băiatul pe care l-am iubit cel mai mult din teama  de-a nu-l sufoca cu mine, prezenţa mea, iubirea mea, boala mea.. Eram o adunătură de nimic şi de gunoaie.
Şi-a deschis din nou ochii, un zâmbet apărându-i în colţul gurii. Apoi lăsă capul în jos, ruşinat..
- Ce?
Râse puţin, am putut să observ asta. Apoi dădu din mâna ca şi cum ar fi fost un fleac. M-am surprins şi eu pe mine râzând.
- Hai, spune..
Îmi luă din nou mâna şi o sărută, apoi aruncându-şi privirea prin cameră, încerca să nu dea ochi cu mine în timp ce vorbea.
- Dintotdeauna am visat la momentul acesta. Să îţi zâmbesc şi tu să-mi zâmbeşti înapoi. Şi acum, că a venit, cred că pot să mor liniştit.
Ceva m-a înţepat în inima ca o săgeata. Cât de proastă am putut să fiu? Clar că l-a durut. L-a durut greşelile mele, mofturile mele, 'nu am chef astăzi'-urile mele. Cum nu am putut să îmi dau seama? Un an întreg l-am lăsat să îndure. L-am torturat din greşelile mele.
-  Îţi aminteşti?
Buzele lui formau ceva care părea a întrebare.
- Ţi-am promis că nu o să-ţi las mâna niciodată?
- Da, am zis sec.
- Uite, vezi?! îmi strânse mâna puţin mai tare iar apoi o duse la obrazul lui. NICIODATĂ!

Danielle.

Mi-am luat gândul de la el puţin timp. Avea nevoie de spaţiu. Avea nevoie să fumeze o ţigară singur şi să se gândească. Ştiam asta.. Dar faptul că a plecat aşa, pur şi simplu, m-a lăsat confuză în primul rând. Da, am auzit telefonul. Am auzit răguşitul 's-a întors'.. Am auzit tot. Nu ştiu dacă ar fi trebuit să mă doară, ceva acolo, înăuntru. Ciudat e că nu mă doare. Şi conştientă fiind că ea s-a întors, eu avem să rămân în umbră. M-am ridicat de la masă şi am aruncat farfuria cât colo, apoi luând o ţigară am încercat să mă calmez. M-am uitat pe fereastră la oamenii cum treceau grăbiţi, maşinile care claxonau şi la cerul gri şi posomorât. Oare toţi aceştia ştiau că în acel moment ceva tocmai se rupse în mine?! Aveau habar?! Sau eram singura care ştia toate astea, singura căreia-i păsa?!
O înţeleg, îl înţeleg şi încerc să înţeleg totul. Nu e ca şi cum el e al meu acum, nu e ca şi cum inima lui e la mine. Am ştiut dintotdeauana că dacă aveam de gând să-l iubesc, trebuia să-l iubesc fără inimă. De ce am fost atât de naivă să cred că şi-o va lua înapoi pentru mine? Cum să facă asta, când locul ei era la ea? Am încercat să mă detaşez puţin de toate probleme, să uit pentru o perioadă de timp de tot. M-am relaxat, am inspirat aerul rece de Februarie şi am închis ochii ca să cad în abisul morţii mele, din punct de vedere sentimental. Tot ce îmi venea acum în gând era întrebarea de care m-am temut întotdeauna: cum ucizi sentimente?
Presupun că nu e chiar aşa greu, presupun că o îngheţată, un film bun, cineva nou, o melodie, un zâmbet ajută. El a trecut prin toate acestea, de ce nu a uitat? Ce fel de dragoste împărtăşesc ei doi? Ce fel de dragoste e asta ce nu moare niciodată, chiar dacă ei o fac?
Mi-am scuturat capul, prea multe gânduri fără sens. Din câţiva paşi am ajuns în dormitor şi am început să mă îmbrac. Nu ştiu ce aveam de gând să fac, totuşi nu mai puteam suporta apartamentul acesta, nu mai puteam suporta parfumul lui.. nu acum când ea avea să miroase a el.
Am trecut strada şi mi-am îndesat căştile în urechi. Mi-am dat părul în faţă, acoperindu-mi ochii deja sătuli de atâta lumină. Aveam nevoie de întuneric şi ştiam ce se potrivea cel mai bine în acel moment; o băutură, într-un bar oarecare.. convenabil fără ferestre.
M-am aruncat pe un scaun oarecare şi fără să-mi dau seama ce comand, mă trezesc puţin mai târziu cu un pahar de vodka. Am auzit pe cineva râzând în spatele mele. Mă întrebam ce era aşa amuzant..
- Să înţeleg că tu mergi pe citatul: ''Iubire?! Nu, prefer vodka.''
Doar când am auzit cuvântul 'vodka' mi-am dat seama că se adresase mie. Într-un final, până şi vocea mi se părea cunoscută. M-am întors doar ca să dau ochii cu Felix. Părul blond îi cădea peste frunte în mici bucle. Nu ştiam că avea părul creţ, de obicei tot sus îl ţinea. Când făcu un pas mai în faţa, lumina a căzut peste faţa lui şi am putut să-i observ albastrul din ochii lui. Mirific. Mi-am ţinut totuşi gândurile şi sentimentele în frâu. Mai făcu un pas, mişcarea aceasta lăsându-mi să-i admir corpul în toată splendoarea lui. Tricoul alb, mâinile goale şi puternice, venele ieşind la suprafaţă. Mi-am ţinut respiraţia pentru câteva secunde. Întotdeauna mi s-a părut Felix superb dar nu ştiu ce tocmai mi se întâmplase. Oare era doar în capul meu totul? Nevoia de a cunoaşte pe cineva şi de a avea pe cineva care să mă iubească şi el la rândul meu?
-  Unde îţi este evreul?
M-am înstrâmbat din nas. Felix niciodată nu a fost de acord cu relaţia mea cu Zayn. Nici măcar nu-l plăcea. Nu-l ura, dar nu avea o părere aşa bună despre el.. o părere pe care începeam şi eu s-o am într-o oarecare măsură. M-am aşezat din nou pe scaun, dând din mână ca şi cum nu ar fi fost o mare scofală.
- Te simţi bine?
Vocea lui cât şi cotul lui pe bar mă făcuseră să îmi pierd minţile. Nici nu ştiu cum am făcut-o. Ştiu doar că m-am repezit înspre el şi l-am lăsat fără aer, înpărţindu-l acum cu mine. Nu a fost nu ştiu ce, deşi eu şi el am mai experimentat lucrul acesta. Felix a fost într-un fel băiatul pe care-l cunoşteam dintotdeauna, prietenul meu cel mai bun. De când eram mică mă vedeam căsătorită cu el. Zayn a fost cel ce a schimbat şi a dat toate planurile peste cap. Dacă nu ar fi fost Zayn, dacă..
Nu am ştiut ce să mai fac, aşa că mi-am luat geanta de pe bar şi ascuzându-mi faţa cu părul, m-am ridicat şi m-am îndreptat înspre uşă. Nu a venit după mine, aşa cum speram. Nu am simţit nicio mână pe umărul meu. Dar urechile mele au putut să culeaga ceva fărâme din strigătul lui înainte să ies pe uşă:
- .. îmi pasă!

durere..

Ev.

Nici nu poţi explica în cuvinte sentimentele cele  mai copleşitoare şi dureroase. Întreabă un adolescent care nu se crede îndeajuns de bun şi vrea să-şi ia viaţa. Întreabă o mamă după avort. Întreabă un tată, dupa ce şi-a pierdut familia. Întreabă-mă pe mine, după ce l-am pierdut pe el.

'Te simţi bine?' aceeaşi nenorocită întrebare. Nu, oamenii nu se simt bine. Da, oamenii mint. De ce? Că nimănui nu-i pasă cu adevărat. E uşor să întrebi, e mai greu să fii cu adevărat curios. Câţi oameni 'iubesc' şi uită? Câţi oameni rămân acolo chiar dacă au plecat? Câţi oameni..?
- Vei fi bine.

Îmi şterg lacrimile şi mă uit la el. Îl văd încercând să mă facă să mă simt mai bine. Să pot să trec peste. Întrebarea e: pot trece peste?
De ce nu mă iert pe mine pentru ce am făcut. Am crezut că o să-i fie mai bine. Acum îl văd pe fereastră şi nu e deloc bine. Au trecut 5 ore, pentru Dumnezeu, şi nu s-a clintit de acolo.
- Va fi şi el bine!

Când?

Îmi şterg cu mâneca ochii şi îmi reţin celelalte sentimente, aşa cum fac de obicei. Le înghit în gol. Le înăbuş odată cu lacrimile mele. Le las acolo, să moară. Să ştiu că mai bine să nu simt nimic, decât să simt atât de multe, în acelaşi timp. De ce rănim? Eu de ce am făcut asta? De ce nu i-am spus adevăratul motiv? Nu e doar o joacă. Nu sunt atât de copilă. Treceam cu vederea peste Danielle, treceam cu vedere peste acel telefon. Stăteam şi discutam, ca adulţi. Rezolvam. 'Dar, nu puteam rezolva nimic la mine..'
Am făcut bine că am plecat? mă întreb în fiecare zi.


E 10 Ianuarie şi eu încerc să simt ceva. Stau în ploaie şi îngheţ. Crăciunul a trecut, oamenii au trecut, vremea a trecut.. amintirile rămân. E iarnă, dar nu o simt. E apă rece, şi încerc să prind loviturile stropilor. Încerc degeaba. Mă uit la mine şi nu mai văd nimic.
Intru în casă fără să fac un zgomot. Mă bag în duş, mă îmbrac. Începe să mi se facă cald dar eu, eu nu simt nimic. Îl văd pe Nate cum doarme dar eu.. eu nu am idee că e el acolo. Mă culcuşesc la pieptul lui călduros şi încerc măcar acum să simt ceva, dar nu o fac. Mă prinde somnul dar nu mai ştiu dacă dorm sau sunt trează. Vin coşmarurile şi parcă nu îmi mai pasă. L-am pierdut, ce poate fi mai îngrozitor de atât?!

E dimineaţă, 15 Ianuarie. Mă uit în oglindă şi observ cum părul îmi slăbeşte pe zi ce trece. Dar nu o fac, nu am de gând să lupt. Oricum, pentru ce? Nu mai simt nimic..

E mai frig ca niciodată, aşa zice Nate. E 18 Ianuarie, şi aud cum focul trosneşte în şemineu. E întuneric, doar flăcările roşiatice pâlpâiesc. Conturul corpurilor noastre se poate vedea pe peretele din faţă. E o imagine perfectă. Tocmai am făcut dragoste.. dar eu, nu mai simt nimic.

E 20 Ianuarie mă simt parcă mai slăbită. Aud sirene, aud ambulanţă, aud voci. Îl văd pe Nate spunându-mi că o să fiu bine, că trebuie să lupt, măcar pentru el. Îl văd pe Joe, plânge. Mă pune să jur că nu mor, mă pune să jur, pentru el.. Dar, nimeni nu se gândeşte la mine! Pe mine nimeni nu mă întreabă dacă vreau să trăiesc.


Miros ciudat, pereţi albi, atmosferă rece. Încep să simt, sau e doar cancerul care îmi mănâncă viaţa de un an încoa'?! Mă uit liniştită prin jur, nici nu mai ştiu ce zi e. Îl văd pe Nate, văd un zâmbet. Şoptesc uşor:
- Nu le spune!
Nu îmi mai amintesc nimic. Nu are rost să lupt. Am decis asta acum mult timp. Am renunţat la singurul motiv pentru care să o fac, am fost o laşă.. am renunţat.

O ţigară. - a fost ultima dorinţă.



Zayn.

E ciudat dar funcţioneză. Zâmbesc şi mă uit la ea. Îmi zâmbeşte înapoi. Oare iubesc?!
Sunt prea multe sentimente, prea mult emoţii.. sunt obişnuit singur iar acum ce fac?! Mă îndrăgostesc?!
O iau de mână şi începem să ne plimbăm. Îmi spune viaţa ei iar eu, nu mai trebuie să fac niciun efort ca să fiu atent, sunt deja prins în conversaţie. E seară. E frig. Îi dau pulovărul meu. Roşeşte. Nu ştiam că ea e aşa, Danielle a mea. Dar vai! începe să sune chiar bine.. Danielle a mea, Danielle a mea, Danielle a mea..
Mă las pe spate, îşi pune capul pe umărul meu. Banca e rece, nu ne pasă. Îmi şopteşte că mă iubeşte şi că nu ştie ce a făcut de a meritat toate astea. Încep să o cred, de fapt, încep să cred totul. Minţiindu-mă destul de mult în privinţa unui lucru, am ajuns să-l cred fără să mă mai îndoiesc. M-am minţit că o iubesc, am crezut iar acum simt.
Doarme, cu ochii închişi şi părul pe tot pieptul meu. Negru, ca o mare de întuneric.. Zâmbeşte în somn. O acopăr cu plapuma şi stau treaz privind-o. E dulce. Mă trezesc înainte de 7 şi fac cafeaua. Îmi aprind o ţigară dar o sting imediat. Ţigările îmi aduc aminte de Ev şi cât a durut să îmi calc pe orgoliu şi să o aştept crezând că vine. M-am înşelat, Ev niciodată nu m-a iubit, niciodată nu a făcut-o. Mi-am dat seama, într-un final, că nu a fost doar vina mea. Nu am luptat pentru ea atunci, dar ea, nu a luptat niciodată pentru mine!  Aduc cafeaua, încerc să o trezesc. Cu părul buhuit şi zâmbetul somnoros, mă face să o îndrăgesc mai mult. Nu ştiu dacă o iubesc. 'A iubi' e ceva fragil şi mult prea delicat. Nu prea mai folosesc expresia asta aşa des. Are mult prea multă importanţă pentru mine ca s-o arunc aşa, ca pe nişte două cuvinte..
Se ridică, merge la duş. Mă arunc în pat şi încep să zâmbesc ca un idiot. Nici nu mă mai gândesc la Ev. Acum mă gândesc la mine, că am dreptul să fiu fericit. E 1 Februarie. Iarna e pe terminate, dar eu de abia încep să fiu fericit. O dată cu iarna, plec şi sentimentele şi oamenii. Şi e bine, e tare bine..
Respir şi privesc tavanul gol. Telefonul sună, mă ridic şi iau receptorul.. Nu apuc să întreb cine e, aud cuvintele:
- S-a întors.
Las să îmi cadă receptorul şi o iau la fugă. Mă urc în maşină şi o pornesc. Conduc ca un nebun pe străzile Londrei. Ce fac aici? Şi ce că s-a întors? Eu o am pe Danielle a mea, Danielle a mea, Da.. Ev, Ev, Ev.. sună mai bine.. Ev a mea! Opresc maşina şi deschid uşa.
- Unde e?
Îl văd pe Liam uitându-se, cu ochii în lacrimi, în jos.
- Ce are?
Nu şi-a mai putut reţine plânsul şi a îngenunchiat acolo, pe trotoarul din faţa casei, începând să plângă în hohote. Începeam să văd în ceaţa şi, ştergându-mi ochii, mi-am dat seama că plâng şi eu. De ce o fac?
Nu ştiu ce să fac cu Liam, dar îl las acolo, pare că are nevoie de un timp singur.. Intru în casa veche şi aproape dărâmată de atâtea amintiri. Nu-l văd pe Joe, nici pe blondul ăla.. Dar observ că Anna plânge şi apoi mi-am dat seama.. Cum puteam să fiu atât de prost?! Ev avea probleme. Normal, m-aş fi blocat şi aş fi rămas aşa, împietrit, să mă gândesc că o pot pierde şi să încep să mă obişnuiesc cu durerea.. dar nu am făcut-o. Am întrebat, prin lacrimi, unde e. Kathe a coborât scările, la fel cum ochii umflaţi.
- Nu ştie că eşti aici.
- Serios Kathe? Vreau să ştiu ce e cu ea. De ce s-a întors acasă? De ce Liam şi Anna plâng? Tu de ce arăţi în halul ăsta? şirul întrebărilor continuă, fiind prea copleşit de emoţie, teamă, dragoste.. toate în acelaşi timp. De ce pur şi simplu nu mă lăsau să o văd?!
Kathe îşi înclină capul, spunându-i ceva Annei doar din priviri iar apoi aceasta dispăruse. Mă simţeam ca un străin nepoftit în propria mea casă. Am implorat-o, aproape, din priviri pe Kathe să îmi spună.
- Vino să vezi şi singur.
Înainte să pot reacţiona bucuros la această 'învitaţie' mă văd urmând-o mecanic pe scări. Sigur nu era ceva bine. De aceea, mă şi aşteptam la ce-i mai rău.. dar trebuia să o văd, trebuia să ştiu.
Uşa dormitorului se deschise şi Kathe se dădu la o parte, lăsându-mă să intru bine-mersi în cameră. Mă gândeam că avea să mă ţină la uşă, să nu mă lase decât la câţiva metri de ea, după toate câte i-am făcut lui Ev.
- Vă las să vorbiţi..
Şi uite cum şi ultimul om din filmul pe care aveam să-i pun capăt în acel minut, plecă. Era ultimele replici, ultimele secvenţe, înainte să pice cortina. Trebuia să dau tot ce-i mai bun din mine.
Mi-am înghiţit nodul din gât şi lăsându-mă purtat de sentimente vechi şi amintiri plăcute, intru în vechiul nostru dormitor, mirosind toată a Ev, desigur.. Patul pare dezordonat şi cineva chiar se afla în el. Cu spatele, nu prea puteam să-mi dau seama cine era.. dar presupuneam.
- Ev.. ?
- Pleacă.
Înghit nodul în gât şi fără să îmi dezvălui mirarea, încerc să par cât de cât neşocat de această situaţie..
- Voiam doar să ştiu cum..
- Cum sunt? Păi află că nu sunt deloc bine, şi în plus, nu vreau să mă vezi aşa..
Îmi vine să dau cu pumnul în peretele de alături şi să zbier odată, aşa cum întotdeauna mi-am dorit: ''La naiba Ev, nici tu nu mai ştii!'' Dar m-am abţinut. M-am abţinut de a-i comenta copilăriile ei, fiţele şi mofturile.. toate de dragul că o iubeam. Toate de dragul că ştiam că putea fi mult mai mult decât atât. Mi-am pus mâna la cap, frecându-mi tâmplele, ca să mă liniştesc mai repede. Nu aveam de gând să fac ceva ce voi regreta mai târziu. Ştiam că era o situaţie fragilă, şi iar, tot eu trebuia să las, ca-ntotdeauna.. M-am uitat o vreme pe pereţi, în timp ce calmul revenea din nou şi mă simţeam cât de cât pregătit să duc această conversaţie la bun sfârşit.
- Ev, vreau doar să vorbim.
- Nu avem ce..
Hă? Cică nu avem ce. Copila asta era imposibilă. De fapt, într-unul din secundele scurse deja umilindu-mă, tot eu, mi-am adus aminte că de fapt, eu am o iubită.. care mă iubeşte şi probabil mă aşteaptă acasă. Mi-am trecut mâna prin păr, sperând la ceva mai bun după ce aveam de-i spus tot ce am ţinut în mine un an.
- Ştii ceva, copilă, pe lângă faptul că eşti într-o fază în care nu mai ai cum ieşi nici dacă eşti obligată, imaturitatea ta dă peste. Gândeşti înainte să spui sau să faci ceva? ''Oh, nu, nu Zayn. Nu mă meriţi, nu eşti îndeajuns de bun pentru mine. Nu vezi, nici măcar nu te las să mă priveşti. Dispari, nu te-ai umilit destul?'' Păi uite că am făcut-o. Am făcut-o crezând că mă iubeşti şi ai să vezi, crezând că poate încă îţi mai aminteşti de ceea ce am fost 'noi' odată. Eşti o copilă, o întruchipare a imaturităţii.. şi nu, nu am de gând să vin cu texte gen: te-ai lăsat de şcoală, ai viaţă mizerabilă, niciun prieten. Oh nu, chiar nu ştiu dacă şi aşa este.. dar eşti pe drumul acela. Vrei singurătate? Ai grijă înainte, că faci oamenii să se îndrăgostească de tine şi să ajungă să te iubească. Vrei să mori? Bine, fă-o, altfel, nu văd nicio soluţie pentru tine.. nici una.
Gâfâind, i-am mai aruncat încă o privire plină de ură, chiar dacă era cu spatele, şi dându-mi seama dintr-odată că nu mai aveam pentru ce mai sta acolo, am făcut stânga-mprejur şi am luat-o spre uşă, cu bocancii mei fâcând  zgomot la fiecare pas. Chiar înainte să ating clanţa, vocea ei se sparse în mii de sentimente pe care, cu urechea, încercam să le descifrez..
- Zayn, nu..
Şi altceva nu mai ştiu. M-am întors şi în loc s-o văd pe Ev, pe scumpa şi plina de viaţă Ev.. am văzut un om mort, un om care era de mult mort pentru mine. Păcat că mi-am dat seama prea târziu..

NIMIC;

Zayn.

Nu ştiu ce e cu mine şi asta doare cel mai tare. Să nu ştii, acest sentiment e îngrozitor .. să nu ştii, să nu mai simţi, să fii doar tu.  De ce nu pot s-o iubesc pe Danielle? De ce şi atunci când mi se dăruieşte gândul îmi este tot la 'ea'? Acea 'ea' Ah, de ce nu o uit, de ce nu uit acel nume care imi face atâta rău?
Am întins mâna să opresc ceasul care deja devenea enervant. Am auzit un oftat sexy şi am zâmbit.. dar, nu am zâmbit în felul acela, nu după ce mi-am amintit că, din păcate, nu e oftatul lui Ev.
- Chiar trebuie? Hai încă 5 minute!
- Trebuie! i-am răspuns înghiţind în sec.
Am sărutat-o pe nas, ceea ce a devenit o obişnuinţă, nu o plăcere şi m-am ridicat din pat. Am mers direct la baie unde am făcut un duş rece. Danielle era deja în bucătărie, pregătea micul dejun.
- Stai să mănânci, nu?
Am dat din cap că nu şi m-am îndreptat înspre cameră să mă îmbrac.. Mi-am ales nişte haine obişnuite. Nu aveam de gând să fac ceva special, doar să merg să mă plimb cum fac toată ziua şi să fumez. Venea Crăciunul şi nu aveam chef de toată agitaţia aia dar trebuia să rămân, era ziua lui Louis şi le-am promis băieţilor că nu o să plec de capul meu. Că am să rămân şi să trec peste toată situaţia cu bine. A trecut deja un an iar eu? tot în acelaşi punct. Ba şi mai rău acum. Pur şi simplu nu o pot uita!
Am deschis uşa şi am luat ziarul. L-am aruncat în treacăt pe masă şi am salutat-o pe Danielle înainte să ies afară.
Era frig, Decembrie, vânt şi ger..
Mi-am muşcat buza de jos până la sânge şi am luat-o pe jos. Unde mă îndreptam? Nici eu nu ştiu. Aveam doar un chef, un chef nebun de viaţă, de necunoscut, de libertate. Voiam să întâlnesc pe cineva, să cunosc pe cineva, să încep să iubesc din nou.
Recunosc, am avut şi momente când încă mă gândeam că se va întoarce, că vom trece peste împreună, că va fi bine. Aveam şi gânduri că poate, până la urmă, soarta va fi în favoarea noastră şi totul va fi ca înainte. Oare ce se întâmplase?
Mă plimbam pe străzi fără să îmi pese că arătam ca un copil pierdut ce îşi căuta mama. Aşa făceam şi eu, o căutam pe ea. Mama mea, prietena mea, sora mea, iubita mea, viaţa mea..
De ce îmi e ciudă cel mai mult? Ea nu a făcut niciun efort ca să intră în inima mea, nici măcar nu s-a sinchisit, pe când eu a trebuit să o cuceresc, să o căştig.. Ce e mai ciudat? Nu s-a sinchisit chiar deloc să rămână.
Da, ştiu, a fost vina mea. Dar trebuia, pentru că deja suntem adulţi, să rămână şi să discutăm. Să ştie că totul a fost doar o greşeală, să ştie că eu o iubeam.. De ce nu a rămas?
..
- Ah, prea multe gânduri. am spus aruncându-mă pe un scaun oarecare şi punându-mi mâinile pe bar. Hei Joe!
- Zayn?!
- Whisky, te rog!
- Zayn, ce cauţi aici? Ştii că nu-i face bine vizitele tale neobişnuite ?
- De când îmi pasă mie ce îi face ei bine?
S-a lăsat o tăcere peste noi, parcă înmormântală.. Se uita urât la mine şi ştiam că mă ura. Nu îmi păsa de el, de fapt, astăzi, nu îmi păsa de nimeni.
- Ai venit cu 'ea'? a întrebat accentuând cuvântul 'ea'.
- Nu. am spus simplu, aspru şi plictisit. Îmi aduci băutura aia?!
A plecat mormăind parcă ceva. Am pufnit uitându-mă prin jur, de când îi dădeam eu explicaţii lui Joe?
- Doreşti ceva?
Glasul nu părea nici 'bucuros' că mă vede, nici 'plictisit' şi cu siguranţă, dacă stăteam să mă gândesc mai bine, nu semăna cu a lui Joe. Mi-am întors privirea şi am dat de un băiat blonduţ cu ochi albaştri. M-am uitat la el urât încât acesta înghiţi în sec. Îmi plăcea când înjoseam 'adversarul' doar dintr-o privire.
- Am comandat ceva.
- Serios? De obicei Joe nu ia comenzi.
- Suntem prieteni vechi.
- Aha, şi cum de nu te-am mai văzut pe aici?
- Tocmai am sosit în ţară.
I-am arătat o privire de sictir şi băiatul, dându-şi ochii peste cap, plecă să servească.  Lume nouă se pare că.  mi-am spus dând ochii peste cap.
Joe apăru şi îmi întinse un pahar de whisky. Nici jumătate..
- Mai mult nu se poate?
- Mai mult nu vreau. Uite, Zayn bea-ţi paharul şi pleacă. Nu am chef de scene amoroase care îmi dau bătăi de cap, nu în barul meu.
Faţa lui deja devenea roşie iar ochii, păi ochii chiar nu mă jupuiau din priviri pe mine. Se uitau în altă parte, cu puţină compasiune, îngrijorare şi multă, multă frică .Mi-am întors capul şi am dat de băiatul blond. M-am întors şi m-am uitat din nou la Joe. Avea privirea în jos şi acum părea ruşinat. Idiotul, imbecilul! De ce nu se putea abţine ? Nu am avut nevoie să ştiu asta!
Am dat groapă paharului şi am mai cerut. A luat paharul şi a renunţat să se mai opună, mai ales după ce a zărit privirea mea.
De fapt, de ce idiotul? De ce nu idioata? 
Am continuat să beau şi paharul următor şi înainte să îmi spună că ajunge, i-am luat sticla din mână. Eram singurul de care îi era ruşine. Ştiam multe despre el, despre ce făcea el şi cum a ajuns în starea actuală, dar cu toate astea l-am acoperit şi ajutat când era nevoia.. Îmi datora, măcar sticla aia de whisky!
- Ce are idiotul ăla de blond şi nu am eu? am întrebat smiorcăindu-mă.
- Zayn, te rog! Nu face asta!
- Spunee! am zbierat cât m-a ţinut plămânii.
- Zayn! Te-am ajutat, ţi-am spus să nu o mai dai pe aici şi a mers nu? Ai supravieţuit un an. Mai poţi unul.. şi încă unul, câţi ani este nevoie ca să uiţi. Zayn, eşti prietenul meu, dar pleacă! Te rog!
- Unde e? am zbierat la fel de tare. Nu mă mai interesa de lumea din jur ce se uita la mine şi la Joe, speriată şi mirată.. Eram prea 'eu' în momentul acela. Voiam să o văd, să o îmbrăţişez, să ştiu că e a mea, măcar pentru câteva secunde.. Îi mulţumesc blondului că încă nu a venit acolo, de fapt, nici nu îl zăream pe blond. Nu ştiam de ce eram în stare în momentul de faţă şi oricum, aveam să regret totul mai tărziu.
- Unde e? am zbierat din nou. Joe a tresărit şi aproape cu ochii în lacrimi am spus.
- Nu e bine Zayn, nu e deloc bine!
- Cum adică nu e bine? am spus mirat, beţia parcă dispărând dintr-odată.
Binee?! Cum adică nu e bine, ce a păţit?
Am înghiţit în sec, nu aveam curajul, nici beat fiind, să mă gândesc la aşa ceva. Cum adică Ev a mea nu e bine?!
- Du-te acasă Zayn!
- Mie să nu-mi spui să mă..! dar am îngheţat. Nu am recunoscut vocea ei până când i-am simţit durerea. Puteam jura că tot barul se uita la noi, dar în acel moment nu îmi păsa. Nu am venit aici să fac scene de ăstea, nu îmi stătea în fire. Am venit să beau ceva, poate să dau de ea din întâmplare, să îmi zâmbească, să îmi facă ziua mai bună, orice! Dar nu să-i aud acea durere din voce. Era bolnavă? O duceam la spital, aveam bani, plăteam oricât mă costa.. Nu aveam s-o pierd, nu? Dar atunci ce era?
M-am întors împietrit parcă şi am rămas mut de uimire. Oh, Ev! Mai frumoasă ca niciodată.
- Prea târziu! mi-a şoptit.
S-a întors chiar în momentul când am zbierat, a doua oară de când o ştiu, la ea..
- Cu el? Cum ai putut?
S-a întors şi cu un zâmbet amar mi-a repetat aceleaşi cuvinte.
- Prea târziu!
Am ieşit din bar buimac, beat, gata chiar şi să mă sinucid.. dar mai rănit şi sfâşiat ca niciodată. Cum adică, prea târziu?

Într-o zi, îmi voi aduce aminte.. că te-am uitat!

M-am întors pe cealaltă parte şi m-am ridicat dintr-odată în şezut. Mi-am trecut mâna peste ochii şi am putut constata că plângeam. Ce făcusem ieri? Doar nu m-am întâlnit cu Niall!
- Oh nuuu!! am spus ridicându-mă spre baie. M-am băgat la un duş rece, mai rece decât vremea prin Decembrie şi am mers în bucătărie. Ochii îmi erau umflaţi, iar inima distrusă. Tot repetam în gând: nu i-am făcut asta lui Zayn. Nu i-am făcut asta lui Ann'. Spune-mi că nu!! ceva de pe perete îmi atrase atenţia. Mă apropii mai mult când cineva bate la uşă. Mă încrunt şi merg să deschid uşa..
- Hei Joe!
- Hei scumpă. Sper că nu ai uitat de lăzile astea, nu?!
- Asta nu am făcut ieri?
- Nu, asta trebuia să facem azi! Ai febră?
Mi-am dat două pălmi şi am început să râd. Joe se uita încruntat la mine dar nu-mi păsa. Deci totul a fost doar un vis. Desigur că nu sunt aşa de nebună încât să-i fac lui Ann' asta!!!

Ziua a trecut repede, l-am ajutat pe Joe, am mâncat şi după mi-a spus că are o surpriză pentru mine dar trebuia să mergem undeva. Nu îmi plac surprizele dar din păcate, nu am putut scoate nimic de la el. M-am îmbrăcat mai gros de data asta şi am luat-o pe jos până am dat de o staţie de autobuz. Oamenii se grăbeau, împungeau cu mâinile şi era destul de multă tensiune. Mi-am băgat căştile în urechi şi am lăsat muzica să mă liniştească de la toată agitaţia din jurul meu. Joe era ocupat cu telefonul aşa că nu prea mă băga şi el în seamă. Gândul mă tot ducea la visul de aseară. Îmi tot imaginam expresia lui Zayn, Niall, săruturile.. Mda, exact, a fost doar un vis. Niall nici măcar nu se uită la mine. Şi din instinct mi-a venit să-mi dau o palmă.  Ce am eu cu Niall? Mi-am scos căştile din urechi fix la timp, Joe trăgea de mine să coborâm. Eram în centrul oraşului. Mă întrebam ce căutam aici..
- Uite, stai aici, bine? Să nu te iei să te duci că te pierd prin mulţimea asta.
- Ce e aici mă?!
Mii de fete strigau şi reporterii făceau poze. Bliţurile îmi aduceam aminte de vremurile când ieşeam de cot cu Zayn, niciodată nu mi-a plăcut atmosfera aia.
- Nu ştiu. Mă duc să iau cafea şi vin, da?!
- Bine, am spus învârtindu-mi privirea prin jur.
După doar un minut am constatat că aici puteam să-mi găsesc sfârşitul. Fetele cântau WMYB şi aveau în mână cât şi pe tricou doar 1D. Erau directioneri.
Auch!
 M-am învărtit cam 5 minute până când cineva dăduse peste mine. Mi-am simţit tricoul tot ud. Ridic privirea şi observ o fată de 15-16 ani care se uita la mine şi ea la fel de îngrozită.
Da Joe, ai spus să stau aici. Cel mai perfect loc din întreaga Londra..
- Scuze, scuze, scuzee Evelyne. Scuză-mă. Nu am vrut! spuse fata aproape cu ochii în lacrimi.
M-am încruntat.
- Stai liniştită, e doar un tricou. am zâmbit s-o liniştesc dar deja fata plângea. Uite, am şi jacheta, am spus, o închei şi gata.
Între timp s-au strâns mai multe fete în jurul nostru şi au început să-mi ceară să fac poze cu ele iar altele întrebau când m-am întors, dacă m-am împăcat cu Zayn, de ce ne-am despărţit, de ce am lipsit o perioadă, dacă am alt prieten. Deja mi se făcea rău.
Le zâmbeam la toate şi încercam să ies din mulţimea care se făcea din ce în ce mai mare. Niciodată nu am fost aşa de aproape de fete. Zayn întotdeauna mă ţinea la distanţă, mai ales când ieşeam undeva.. Îmi spunea  că nu toţi directioneri mă înghit dar fetele de aici păreau chiar drăguţe. Am început să zâmbesc şi eu şi să le răspund la întrebările nu prea intime şi chiar să fac poze cu câteva dintre ele.
- Ev!!
Mi-am întors privirea şi am putut să observ un păr roşcăţel şi un zâmbet. Louis!
- Când ai venit?
Am rămas blocată. Nu eram pregătită pentru o întâlnire cu unul dintre ei. Nici măcar nu m-am gândit la ceva minciuni. Mulţi ştiau că m-am întors în Germania, unde şi m-am născut. Am clipit de două ori. Aşteptam, nu ştiu ce.. O minune, ceva. Cineva să mă salveze.
- Eşti ok? a întrebat văzând că nu-i răspund la cealaltă întrebare.
- Mhm, am spus încă înghiţind în gol.
..
- Hei, aici eşti! Joe mă luă de braţ. Cum ai rezistat?
Înainte să-i răspund observă băiatul roşcovan din faţa mea şi ochii i se măriră.
- Joe!
- Louis!
- Frumos! a spus Louis înainte să se întoarcă.
- Louis, am spus făcând un pas în faţă.
- Ştii ceva, Ev?! Niciun Louis. După un an vii şi mergi la el în loc să ne spui şi nouă că ai aterizat şi că eşti ok. Puteai să mă chemi la o cafea. Ai fost cea mai bună prietenă a mea.. Hm, eşti imposibilă!! Poţi să uiţi tot ce a fost vreodată între noi.
- Louis!
- Ev, Joe spuse uşor. Nu are rost! În plus, e deja destul. Vrei mai mult de atât să apară la TV?!
Doar atunci am realizat că directionerii încă se uitau la noi muţi de uimire iar reporterii filmau şi făceau poze.
..
- Ce s-a întâmplat acolo? spus Joe în timp ce ne îndreptam nici eu nu ştiu unde.
- Crede-mă, nici eu nu ştiu. M-am blocat pur şi simplu.
- Le vei spune că niciodată nu ai plecat?
- Eşti nebun?! Mă urăşte şi aşa, că 'am aterizat' fără să ştie. O să mă omoare dacă o să ştie vreodată că nu am plecat deloc din ţară.
- Cine ştie?
- Ann', Niall, Kathe şi din păcate Zayn a aflat aseară.. iar acum şi Louis.
- Cum eşti?
- Nu sunt nicicum. Mi-am pierdut singura familie de mult, doar acum am realizat că e pentru totdeauna.
- Hei, hei. Mă ai pe mine! şi îmi dădu o îmbrăţişare zdravănă.
Pentru prima dată în viaţă m-am simţit singură dar totul a trecut când l-am simţit lângă mine. Joe chiar era un prieten adevărat, şi cam singurul prieten.
- Hei, sper că nu ai uitat de surpirză, nu? Hai, o să te înveselească!!
- Ah, am spus amintindu-mi. Să vedem!
Ne-am îndreptat spre ăă, aeroport.
- Ce facem aici?
- Ai să vezi! mă linişti cu un zâmbet.
 M-am uitat prin jur, mi-am scos telefonul de câteva ori. Deja începeam să mă plictisesc. Mai erau oamenii care aşteptau acolo, alţii duceau bagaje, alţii beau cafea şi mâncau gogoşi.
- Ok, eşti sigur că ăsta e locul? m-am întors către Joe.
Dar în loc de Joe era Nate, cu ăă, ceva pufos în mână. Nu ştiam cum să reacţionez. Aproape ne despărţisem la telefon aşa că am stat acolo privindu-ne câteva minute. El doar zâmbea şi făcea ochi de căţeluş.
- Okei. Ce staţi acolo?! Îmbrăţişaţi-vă, pupaţi-vă.. haideţi, nu am toată ziua la dispoziţie. spuse Joe venind cu bagajele în mână.
Eu încă mă uitam timid în timp ce lăsă căţeluşul jos şi înaintă către mine.
- Mi-a fost dor de tine.. şi mai nu mă sufocă în timp ce mă îmbrăţişă.
Am stat aşa câteva secunde, lipită de el. Să îl las să-mi scape sau să lupt pentru el? Să îl las să fie şi el un 'Zayn pierdut' sau să-l ţin lângă mine? M-am hotărât cam greu, dar am făcut-o
- Şi mie, i-am şoptit printre săruturi, nici nu ştii.
- Îmi pare rău. Ai înţeles totul pe dos. 'Nebuna' era Bella, noua ta căţeluşă. Şi ă, şi nu ştiu, ă.. ce s-a întâmplat.. m-a muşcat de fapt ăă, gâdilat.. şi
- Okei, am spus râzând. Ia o gură de aer.
- Îmi pare rău, spus cu un ton trist.
Am făcut ochii mari. În primul rând mi-a luat o căţeluşă!! În al doilea rând e aici, şi asta conta!
- Când am văzut-o, m-am gândit la tine.
- Oh Nate, am spus zâmbind şi îmbrăţişându-l. Mulţumesc!
Îl aveam acolo, lângă mine. Mă simţeam într-un fel împlinită.
- Şi cum rămâne cu cele două săptămâni? am spus după ce am luat-o pe Bella în braţe.
- Păi, începu el să-mi explice, trebuia să fie o..
Am început să mă joc cu ea, în timp ce Nate îmi explica iar eu dădeam din cap, neatentă de altfel.. Ce superbă era! Dar imaginea de 'superb' imediat păli şi ceva din căţeluşa asta îmi aduce aminte de Chubby, vechiul meu căţeluş.. primit de la Zayn tot într-un aeroport ca acesta, de fapt, acelaşi. Respiraţia mi s-a tăiat dintr-odată..
- Hei, eşti bine?!
Joe era deja dus să caute un taxi aşa că mi-am revenit la normal. Doar el ştia ce puteam avea aşa că nu era prin preajmă să se îngrijoreze. Am răsuflat uşor. Capul mă durea foarte tare, şi ştiam că nu de la vechiul meu căţeluş care încă speram că mai trăieşte. Inima bătea prea tare dar am închis ochii şi i-am deschis din nou.
- Ţigările, am spus cu un aer de nevinovăţie.
Se uită la mine încruntat.
- Nu sunt aşa sigur, dar fie..
M-a luat de mână şi am intrat în taxi-ul în care ne aştepta Joe.
- Nate..
- Da.
- Poţi să începi o nouă viaţă chiar dacă personajele din primul mai dau târcoale.. ?
- Dacă tu chiar vrei, poţi.. ţine de tine.
- Îţi mulţumesc că nu m-ai înşelat niciodată. Îţi mulţumesc că nu m-ai părăsit.
- Ev, mă sperii ..
- Doar îţi mulţumesc că eşti aici.
- Doar ştii că te iubesc.
- Am lăsat capul pe umărul lui şi privind la Bella cum doarme în braţe am spus ceva ce de mult timp nu am mai spus cu atâta sinceritate: şi eu..