durere..

Ev.

Nici nu poţi explica în cuvinte sentimentele cele  mai copleşitoare şi dureroase. Întreabă un adolescent care nu se crede îndeajuns de bun şi vrea să-şi ia viaţa. Întreabă o mamă după avort. Întreabă un tată, dupa ce şi-a pierdut familia. Întreabă-mă pe mine, după ce l-am pierdut pe el.

'Te simţi bine?' aceeaşi nenorocită întrebare. Nu, oamenii nu se simt bine. Da, oamenii mint. De ce? Că nimănui nu-i pasă cu adevărat. E uşor să întrebi, e mai greu să fii cu adevărat curios. Câţi oameni 'iubesc' şi uită? Câţi oameni rămân acolo chiar dacă au plecat? Câţi oameni..?
- Vei fi bine.

Îmi şterg lacrimile şi mă uit la el. Îl văd încercând să mă facă să mă simt mai bine. Să pot să trec peste. Întrebarea e: pot trece peste?
De ce nu mă iert pe mine pentru ce am făcut. Am crezut că o să-i fie mai bine. Acum îl văd pe fereastră şi nu e deloc bine. Au trecut 5 ore, pentru Dumnezeu, şi nu s-a clintit de acolo.
- Va fi şi el bine!

Când?

Îmi şterg cu mâneca ochii şi îmi reţin celelalte sentimente, aşa cum fac de obicei. Le înghit în gol. Le înăbuş odată cu lacrimile mele. Le las acolo, să moară. Să ştiu că mai bine să nu simt nimic, decât să simt atât de multe, în acelaşi timp. De ce rănim? Eu de ce am făcut asta? De ce nu i-am spus adevăratul motiv? Nu e doar o joacă. Nu sunt atât de copilă. Treceam cu vederea peste Danielle, treceam cu vedere peste acel telefon. Stăteam şi discutam, ca adulţi. Rezolvam. 'Dar, nu puteam rezolva nimic la mine..'
Am făcut bine că am plecat? mă întreb în fiecare zi.


E 10 Ianuarie şi eu încerc să simt ceva. Stau în ploaie şi îngheţ. Crăciunul a trecut, oamenii au trecut, vremea a trecut.. amintirile rămân. E iarnă, dar nu o simt. E apă rece, şi încerc să prind loviturile stropilor. Încerc degeaba. Mă uit la mine şi nu mai văd nimic.
Intru în casă fără să fac un zgomot. Mă bag în duş, mă îmbrac. Începe să mi se facă cald dar eu, eu nu simt nimic. Îl văd pe Nate cum doarme dar eu.. eu nu am idee că e el acolo. Mă culcuşesc la pieptul lui călduros şi încerc măcar acum să simt ceva, dar nu o fac. Mă prinde somnul dar nu mai ştiu dacă dorm sau sunt trează. Vin coşmarurile şi parcă nu îmi mai pasă. L-am pierdut, ce poate fi mai îngrozitor de atât?!

E dimineaţă, 15 Ianuarie. Mă uit în oglindă şi observ cum părul îmi slăbeşte pe zi ce trece. Dar nu o fac, nu am de gând să lupt. Oricum, pentru ce? Nu mai simt nimic..

E mai frig ca niciodată, aşa zice Nate. E 18 Ianuarie, şi aud cum focul trosneşte în şemineu. E întuneric, doar flăcările roşiatice pâlpâiesc. Conturul corpurilor noastre se poate vedea pe peretele din faţă. E o imagine perfectă. Tocmai am făcut dragoste.. dar eu, nu mai simt nimic.

E 20 Ianuarie mă simt parcă mai slăbită. Aud sirene, aud ambulanţă, aud voci. Îl văd pe Nate spunându-mi că o să fiu bine, că trebuie să lupt, măcar pentru el. Îl văd pe Joe, plânge. Mă pune să jur că nu mor, mă pune să jur, pentru el.. Dar, nimeni nu se gândeşte la mine! Pe mine nimeni nu mă întreabă dacă vreau să trăiesc.


Miros ciudat, pereţi albi, atmosferă rece. Încep să simt, sau e doar cancerul care îmi mănâncă viaţa de un an încoa'?! Mă uit liniştită prin jur, nici nu mai ştiu ce zi e. Îl văd pe Nate, văd un zâmbet. Şoptesc uşor:
- Nu le spune!
Nu îmi mai amintesc nimic. Nu are rost să lupt. Am decis asta acum mult timp. Am renunţat la singurul motiv pentru care să o fac, am fost o laşă.. am renunţat.

O ţigară. - a fost ultima dorinţă.



Zayn.

E ciudat dar funcţioneză. Zâmbesc şi mă uit la ea. Îmi zâmbeşte înapoi. Oare iubesc?!
Sunt prea multe sentimente, prea mult emoţii.. sunt obişnuit singur iar acum ce fac?! Mă îndrăgostesc?!
O iau de mână şi începem să ne plimbăm. Îmi spune viaţa ei iar eu, nu mai trebuie să fac niciun efort ca să fiu atent, sunt deja prins în conversaţie. E seară. E frig. Îi dau pulovărul meu. Roşeşte. Nu ştiam că ea e aşa, Danielle a mea. Dar vai! începe să sune chiar bine.. Danielle a mea, Danielle a mea, Danielle a mea..
Mă las pe spate, îşi pune capul pe umărul meu. Banca e rece, nu ne pasă. Îmi şopteşte că mă iubeşte şi că nu ştie ce a făcut de a meritat toate astea. Încep să o cred, de fapt, încep să cred totul. Minţiindu-mă destul de mult în privinţa unui lucru, am ajuns să-l cred fără să mă mai îndoiesc. M-am minţit că o iubesc, am crezut iar acum simt.
Doarme, cu ochii închişi şi părul pe tot pieptul meu. Negru, ca o mare de întuneric.. Zâmbeşte în somn. O acopăr cu plapuma şi stau treaz privind-o. E dulce. Mă trezesc înainte de 7 şi fac cafeaua. Îmi aprind o ţigară dar o sting imediat. Ţigările îmi aduc aminte de Ev şi cât a durut să îmi calc pe orgoliu şi să o aştept crezând că vine. M-am înşelat, Ev niciodată nu m-a iubit, niciodată nu a făcut-o. Mi-am dat seama, într-un final, că nu a fost doar vina mea. Nu am luptat pentru ea atunci, dar ea, nu a luptat niciodată pentru mine!  Aduc cafeaua, încerc să o trezesc. Cu părul buhuit şi zâmbetul somnoros, mă face să o îndrăgesc mai mult. Nu ştiu dacă o iubesc. 'A iubi' e ceva fragil şi mult prea delicat. Nu prea mai folosesc expresia asta aşa des. Are mult prea multă importanţă pentru mine ca s-o arunc aşa, ca pe nişte două cuvinte..
Se ridică, merge la duş. Mă arunc în pat şi încep să zâmbesc ca un idiot. Nici nu mă mai gândesc la Ev. Acum mă gândesc la mine, că am dreptul să fiu fericit. E 1 Februarie. Iarna e pe terminate, dar eu de abia încep să fiu fericit. O dată cu iarna, plec şi sentimentele şi oamenii. Şi e bine, e tare bine..
Respir şi privesc tavanul gol. Telefonul sună, mă ridic şi iau receptorul.. Nu apuc să întreb cine e, aud cuvintele:
- S-a întors.
Las să îmi cadă receptorul şi o iau la fugă. Mă urc în maşină şi o pornesc. Conduc ca un nebun pe străzile Londrei. Ce fac aici? Şi ce că s-a întors? Eu o am pe Danielle a mea, Danielle a mea, Da.. Ev, Ev, Ev.. sună mai bine.. Ev a mea! Opresc maşina şi deschid uşa.
- Unde e?
Îl văd pe Liam uitându-se, cu ochii în lacrimi, în jos.
- Ce are?
Nu şi-a mai putut reţine plânsul şi a îngenunchiat acolo, pe trotoarul din faţa casei, începând să plângă în hohote. Începeam să văd în ceaţa şi, ştergându-mi ochii, mi-am dat seama că plâng şi eu. De ce o fac?
Nu ştiu ce să fac cu Liam, dar îl las acolo, pare că are nevoie de un timp singur.. Intru în casa veche şi aproape dărâmată de atâtea amintiri. Nu-l văd pe Joe, nici pe blondul ăla.. Dar observ că Anna plânge şi apoi mi-am dat seama.. Cum puteam să fiu atât de prost?! Ev avea probleme. Normal, m-aş fi blocat şi aş fi rămas aşa, împietrit, să mă gândesc că o pot pierde şi să încep să mă obişnuiesc cu durerea.. dar nu am făcut-o. Am întrebat, prin lacrimi, unde e. Kathe a coborât scările, la fel cum ochii umflaţi.
- Nu ştie că eşti aici.
- Serios Kathe? Vreau să ştiu ce e cu ea. De ce s-a întors acasă? De ce Liam şi Anna plâng? Tu de ce arăţi în halul ăsta? şirul întrebărilor continuă, fiind prea copleşit de emoţie, teamă, dragoste.. toate în acelaşi timp. De ce pur şi simplu nu mă lăsau să o văd?!
Kathe îşi înclină capul, spunându-i ceva Annei doar din priviri iar apoi aceasta dispăruse. Mă simţeam ca un străin nepoftit în propria mea casă. Am implorat-o, aproape, din priviri pe Kathe să îmi spună.
- Vino să vezi şi singur.
Înainte să pot reacţiona bucuros la această 'învitaţie' mă văd urmând-o mecanic pe scări. Sigur nu era ceva bine. De aceea, mă şi aşteptam la ce-i mai rău.. dar trebuia să o văd, trebuia să ştiu.
Uşa dormitorului se deschise şi Kathe se dădu la o parte, lăsându-mă să intru bine-mersi în cameră. Mă gândeam că avea să mă ţină la uşă, să nu mă lase decât la câţiva metri de ea, după toate câte i-am făcut lui Ev.
- Vă las să vorbiţi..
Şi uite cum şi ultimul om din filmul pe care aveam să-i pun capăt în acel minut, plecă. Era ultimele replici, ultimele secvenţe, înainte să pice cortina. Trebuia să dau tot ce-i mai bun din mine.
Mi-am înghiţit nodul din gât şi lăsându-mă purtat de sentimente vechi şi amintiri plăcute, intru în vechiul nostru dormitor, mirosind toată a Ev, desigur.. Patul pare dezordonat şi cineva chiar se afla în el. Cu spatele, nu prea puteam să-mi dau seama cine era.. dar presupuneam.
- Ev.. ?
- Pleacă.
Înghit nodul în gât şi fără să îmi dezvălui mirarea, încerc să par cât de cât neşocat de această situaţie..
- Voiam doar să ştiu cum..
- Cum sunt? Păi află că nu sunt deloc bine, şi în plus, nu vreau să mă vezi aşa..
Îmi vine să dau cu pumnul în peretele de alături şi să zbier odată, aşa cum întotdeauna mi-am dorit: ''La naiba Ev, nici tu nu mai ştii!'' Dar m-am abţinut. M-am abţinut de a-i comenta copilăriile ei, fiţele şi mofturile.. toate de dragul că o iubeam. Toate de dragul că ştiam că putea fi mult mai mult decât atât. Mi-am pus mâna la cap, frecându-mi tâmplele, ca să mă liniştesc mai repede. Nu aveam de gând să fac ceva ce voi regreta mai târziu. Ştiam că era o situaţie fragilă, şi iar, tot eu trebuia să las, ca-ntotdeauna.. M-am uitat o vreme pe pereţi, în timp ce calmul revenea din nou şi mă simţeam cât de cât pregătit să duc această conversaţie la bun sfârşit.
- Ev, vreau doar să vorbim.
- Nu avem ce..
Hă? Cică nu avem ce. Copila asta era imposibilă. De fapt, într-unul din secundele scurse deja umilindu-mă, tot eu, mi-am adus aminte că de fapt, eu am o iubită.. care mă iubeşte şi probabil mă aşteaptă acasă. Mi-am trecut mâna prin păr, sperând la ceva mai bun după ce aveam de-i spus tot ce am ţinut în mine un an.
- Ştii ceva, copilă, pe lângă faptul că eşti într-o fază în care nu mai ai cum ieşi nici dacă eşti obligată, imaturitatea ta dă peste. Gândeşti înainte să spui sau să faci ceva? ''Oh, nu, nu Zayn. Nu mă meriţi, nu eşti îndeajuns de bun pentru mine. Nu vezi, nici măcar nu te las să mă priveşti. Dispari, nu te-ai umilit destul?'' Păi uite că am făcut-o. Am făcut-o crezând că mă iubeşti şi ai să vezi, crezând că poate încă îţi mai aminteşti de ceea ce am fost 'noi' odată. Eşti o copilă, o întruchipare a imaturităţii.. şi nu, nu am de gând să vin cu texte gen: te-ai lăsat de şcoală, ai viaţă mizerabilă, niciun prieten. Oh nu, chiar nu ştiu dacă şi aşa este.. dar eşti pe drumul acela. Vrei singurătate? Ai grijă înainte, că faci oamenii să se îndrăgostească de tine şi să ajungă să te iubească. Vrei să mori? Bine, fă-o, altfel, nu văd nicio soluţie pentru tine.. nici una.
Gâfâind, i-am mai aruncat încă o privire plină de ură, chiar dacă era cu spatele, şi dându-mi seama dintr-odată că nu mai aveam pentru ce mai sta acolo, am făcut stânga-mprejur şi am luat-o spre uşă, cu bocancii mei fâcând  zgomot la fiecare pas. Chiar înainte să ating clanţa, vocea ei se sparse în mii de sentimente pe care, cu urechea, încercam să le descifrez..
- Zayn, nu..
Şi altceva nu mai ştiu. M-am întors şi în loc s-o văd pe Ev, pe scumpa şi plina de viaţă Ev.. am văzut un om mort, un om care era de mult mort pentru mine. Păcat că mi-am dat seama prea târziu..

NIMIC;

Zayn.

Nu ştiu ce e cu mine şi asta doare cel mai tare. Să nu ştii, acest sentiment e îngrozitor .. să nu ştii, să nu mai simţi, să fii doar tu.  De ce nu pot s-o iubesc pe Danielle? De ce şi atunci când mi se dăruieşte gândul îmi este tot la 'ea'? Acea 'ea' Ah, de ce nu o uit, de ce nu uit acel nume care imi face atâta rău?
Am întins mâna să opresc ceasul care deja devenea enervant. Am auzit un oftat sexy şi am zâmbit.. dar, nu am zâmbit în felul acela, nu după ce mi-am amintit că, din păcate, nu e oftatul lui Ev.
- Chiar trebuie? Hai încă 5 minute!
- Trebuie! i-am răspuns înghiţind în sec.
Am sărutat-o pe nas, ceea ce a devenit o obişnuinţă, nu o plăcere şi m-am ridicat din pat. Am mers direct la baie unde am făcut un duş rece. Danielle era deja în bucătărie, pregătea micul dejun.
- Stai să mănânci, nu?
Am dat din cap că nu şi m-am îndreptat înspre cameră să mă îmbrac.. Mi-am ales nişte haine obişnuite. Nu aveam de gând să fac ceva special, doar să merg să mă plimb cum fac toată ziua şi să fumez. Venea Crăciunul şi nu aveam chef de toată agitaţia aia dar trebuia să rămân, era ziua lui Louis şi le-am promis băieţilor că nu o să plec de capul meu. Că am să rămân şi să trec peste toată situaţia cu bine. A trecut deja un an iar eu? tot în acelaşi punct. Ba şi mai rău acum. Pur şi simplu nu o pot uita!
Am deschis uşa şi am luat ziarul. L-am aruncat în treacăt pe masă şi am salutat-o pe Danielle înainte să ies afară.
Era frig, Decembrie, vânt şi ger..
Mi-am muşcat buza de jos până la sânge şi am luat-o pe jos. Unde mă îndreptam? Nici eu nu ştiu. Aveam doar un chef, un chef nebun de viaţă, de necunoscut, de libertate. Voiam să întâlnesc pe cineva, să cunosc pe cineva, să încep să iubesc din nou.
Recunosc, am avut şi momente când încă mă gândeam că se va întoarce, că vom trece peste împreună, că va fi bine. Aveam şi gânduri că poate, până la urmă, soarta va fi în favoarea noastră şi totul va fi ca înainte. Oare ce se întâmplase?
Mă plimbam pe străzi fără să îmi pese că arătam ca un copil pierdut ce îşi căuta mama. Aşa făceam şi eu, o căutam pe ea. Mama mea, prietena mea, sora mea, iubita mea, viaţa mea..
De ce îmi e ciudă cel mai mult? Ea nu a făcut niciun efort ca să intră în inima mea, nici măcar nu s-a sinchisit, pe când eu a trebuit să o cuceresc, să o căştig.. Ce e mai ciudat? Nu s-a sinchisit chiar deloc să rămână.
Da, ştiu, a fost vina mea. Dar trebuia, pentru că deja suntem adulţi, să rămână şi să discutăm. Să ştie că totul a fost doar o greşeală, să ştie că eu o iubeam.. De ce nu a rămas?
..
- Ah, prea multe gânduri. am spus aruncându-mă pe un scaun oarecare şi punându-mi mâinile pe bar. Hei Joe!
- Zayn?!
- Whisky, te rog!
- Zayn, ce cauţi aici? Ştii că nu-i face bine vizitele tale neobişnuite ?
- De când îmi pasă mie ce îi face ei bine?
S-a lăsat o tăcere peste noi, parcă înmormântală.. Se uita urât la mine şi ştiam că mă ura. Nu îmi păsa de el, de fapt, astăzi, nu îmi păsa de nimeni.
- Ai venit cu 'ea'? a întrebat accentuând cuvântul 'ea'.
- Nu. am spus simplu, aspru şi plictisit. Îmi aduci băutura aia?!
A plecat mormăind parcă ceva. Am pufnit uitându-mă prin jur, de când îi dădeam eu explicaţii lui Joe?
- Doreşti ceva?
Glasul nu părea nici 'bucuros' că mă vede, nici 'plictisit' şi cu siguranţă, dacă stăteam să mă gândesc mai bine, nu semăna cu a lui Joe. Mi-am întors privirea şi am dat de un băiat blonduţ cu ochi albaştri. M-am uitat la el urât încât acesta înghiţi în sec. Îmi plăcea când înjoseam 'adversarul' doar dintr-o privire.
- Am comandat ceva.
- Serios? De obicei Joe nu ia comenzi.
- Suntem prieteni vechi.
- Aha, şi cum de nu te-am mai văzut pe aici?
- Tocmai am sosit în ţară.
I-am arătat o privire de sictir şi băiatul, dându-şi ochii peste cap, plecă să servească.  Lume nouă se pare că.  mi-am spus dând ochii peste cap.
Joe apăru şi îmi întinse un pahar de whisky. Nici jumătate..
- Mai mult nu se poate?
- Mai mult nu vreau. Uite, Zayn bea-ţi paharul şi pleacă. Nu am chef de scene amoroase care îmi dau bătăi de cap, nu în barul meu.
Faţa lui deja devenea roşie iar ochii, păi ochii chiar nu mă jupuiau din priviri pe mine. Se uitau în altă parte, cu puţină compasiune, îngrijorare şi multă, multă frică .Mi-am întors capul şi am dat de băiatul blond. M-am întors şi m-am uitat din nou la Joe. Avea privirea în jos şi acum părea ruşinat. Idiotul, imbecilul! De ce nu se putea abţine ? Nu am avut nevoie să ştiu asta!
Am dat groapă paharului şi am mai cerut. A luat paharul şi a renunţat să se mai opună, mai ales după ce a zărit privirea mea.
De fapt, de ce idiotul? De ce nu idioata? 
Am continuat să beau şi paharul următor şi înainte să îmi spună că ajunge, i-am luat sticla din mână. Eram singurul de care îi era ruşine. Ştiam multe despre el, despre ce făcea el şi cum a ajuns în starea actuală, dar cu toate astea l-am acoperit şi ajutat când era nevoia.. Îmi datora, măcar sticla aia de whisky!
- Ce are idiotul ăla de blond şi nu am eu? am întrebat smiorcăindu-mă.
- Zayn, te rog! Nu face asta!
- Spunee! am zbierat cât m-a ţinut plămânii.
- Zayn! Te-am ajutat, ţi-am spus să nu o mai dai pe aici şi a mers nu? Ai supravieţuit un an. Mai poţi unul.. şi încă unul, câţi ani este nevoie ca să uiţi. Zayn, eşti prietenul meu, dar pleacă! Te rog!
- Unde e? am zbierat la fel de tare. Nu mă mai interesa de lumea din jur ce se uita la mine şi la Joe, speriată şi mirată.. Eram prea 'eu' în momentul acela. Voiam să o văd, să o îmbrăţişez, să ştiu că e a mea, măcar pentru câteva secunde.. Îi mulţumesc blondului că încă nu a venit acolo, de fapt, nici nu îl zăream pe blond. Nu ştiam de ce eram în stare în momentul de faţă şi oricum, aveam să regret totul mai tărziu.
- Unde e? am zbierat din nou. Joe a tresărit şi aproape cu ochii în lacrimi am spus.
- Nu e bine Zayn, nu e deloc bine!
- Cum adică nu e bine? am spus mirat, beţia parcă dispărând dintr-odată.
Binee?! Cum adică nu e bine, ce a păţit?
Am înghiţit în sec, nu aveam curajul, nici beat fiind, să mă gândesc la aşa ceva. Cum adică Ev a mea nu e bine?!
- Du-te acasă Zayn!
- Mie să nu-mi spui să mă..! dar am îngheţat. Nu am recunoscut vocea ei până când i-am simţit durerea. Puteam jura că tot barul se uita la noi, dar în acel moment nu îmi păsa. Nu am venit aici să fac scene de ăstea, nu îmi stătea în fire. Am venit să beau ceva, poate să dau de ea din întâmplare, să îmi zâmbească, să îmi facă ziua mai bună, orice! Dar nu să-i aud acea durere din voce. Era bolnavă? O duceam la spital, aveam bani, plăteam oricât mă costa.. Nu aveam s-o pierd, nu? Dar atunci ce era?
M-am întors împietrit parcă şi am rămas mut de uimire. Oh, Ev! Mai frumoasă ca niciodată.
- Prea târziu! mi-a şoptit.
S-a întors chiar în momentul când am zbierat, a doua oară de când o ştiu, la ea..
- Cu el? Cum ai putut?
S-a întors şi cu un zâmbet amar mi-a repetat aceleaşi cuvinte.
- Prea târziu!
Am ieşit din bar buimac, beat, gata chiar şi să mă sinucid.. dar mai rănit şi sfâşiat ca niciodată. Cum adică, prea târziu?

Într-o zi, îmi voi aduce aminte.. că te-am uitat!

M-am întors pe cealaltă parte şi m-am ridicat dintr-odată în şezut. Mi-am trecut mâna peste ochii şi am putut constata că plângeam. Ce făcusem ieri? Doar nu m-am întâlnit cu Niall!
- Oh nuuu!! am spus ridicându-mă spre baie. M-am băgat la un duş rece, mai rece decât vremea prin Decembrie şi am mers în bucătărie. Ochii îmi erau umflaţi, iar inima distrusă. Tot repetam în gând: nu i-am făcut asta lui Zayn. Nu i-am făcut asta lui Ann'. Spune-mi că nu!! ceva de pe perete îmi atrase atenţia. Mă apropii mai mult când cineva bate la uşă. Mă încrunt şi merg să deschid uşa..
- Hei Joe!
- Hei scumpă. Sper că nu ai uitat de lăzile astea, nu?!
- Asta nu am făcut ieri?
- Nu, asta trebuia să facem azi! Ai febră?
Mi-am dat două pălmi şi am început să râd. Joe se uita încruntat la mine dar nu-mi păsa. Deci totul a fost doar un vis. Desigur că nu sunt aşa de nebună încât să-i fac lui Ann' asta!!!

Ziua a trecut repede, l-am ajutat pe Joe, am mâncat şi după mi-a spus că are o surpriză pentru mine dar trebuia să mergem undeva. Nu îmi plac surprizele dar din păcate, nu am putut scoate nimic de la el. M-am îmbrăcat mai gros de data asta şi am luat-o pe jos până am dat de o staţie de autobuz. Oamenii se grăbeau, împungeau cu mâinile şi era destul de multă tensiune. Mi-am băgat căştile în urechi şi am lăsat muzica să mă liniştească de la toată agitaţia din jurul meu. Joe era ocupat cu telefonul aşa că nu prea mă băga şi el în seamă. Gândul mă tot ducea la visul de aseară. Îmi tot imaginam expresia lui Zayn, Niall, săruturile.. Mda, exact, a fost doar un vis. Niall nici măcar nu se uită la mine. Şi din instinct mi-a venit să-mi dau o palmă.  Ce am eu cu Niall? Mi-am scos căştile din urechi fix la timp, Joe trăgea de mine să coborâm. Eram în centrul oraşului. Mă întrebam ce căutam aici..
- Uite, stai aici, bine? Să nu te iei să te duci că te pierd prin mulţimea asta.
- Ce e aici mă?!
Mii de fete strigau şi reporterii făceau poze. Bliţurile îmi aduceam aminte de vremurile când ieşeam de cot cu Zayn, niciodată nu mi-a plăcut atmosfera aia.
- Nu ştiu. Mă duc să iau cafea şi vin, da?!
- Bine, am spus învârtindu-mi privirea prin jur.
După doar un minut am constatat că aici puteam să-mi găsesc sfârşitul. Fetele cântau WMYB şi aveau în mână cât şi pe tricou doar 1D. Erau directioneri.
Auch!
 M-am învărtit cam 5 minute până când cineva dăduse peste mine. Mi-am simţit tricoul tot ud. Ridic privirea şi observ o fată de 15-16 ani care se uita la mine şi ea la fel de îngrozită.
Da Joe, ai spus să stau aici. Cel mai perfect loc din întreaga Londra..
- Scuze, scuze, scuzee Evelyne. Scuză-mă. Nu am vrut! spuse fata aproape cu ochii în lacrimi.
M-am încruntat.
- Stai liniştită, e doar un tricou. am zâmbit s-o liniştesc dar deja fata plângea. Uite, am şi jacheta, am spus, o închei şi gata.
Între timp s-au strâns mai multe fete în jurul nostru şi au început să-mi ceară să fac poze cu ele iar altele întrebau când m-am întors, dacă m-am împăcat cu Zayn, de ce ne-am despărţit, de ce am lipsit o perioadă, dacă am alt prieten. Deja mi se făcea rău.
Le zâmbeam la toate şi încercam să ies din mulţimea care se făcea din ce în ce mai mare. Niciodată nu am fost aşa de aproape de fete. Zayn întotdeauna mă ţinea la distanţă, mai ales când ieşeam undeva.. Îmi spunea  că nu toţi directioneri mă înghit dar fetele de aici păreau chiar drăguţe. Am început să zâmbesc şi eu şi să le răspund la întrebările nu prea intime şi chiar să fac poze cu câteva dintre ele.
- Ev!!
Mi-am întors privirea şi am putut să observ un păr roşcăţel şi un zâmbet. Louis!
- Când ai venit?
Am rămas blocată. Nu eram pregătită pentru o întâlnire cu unul dintre ei. Nici măcar nu m-am gândit la ceva minciuni. Mulţi ştiau că m-am întors în Germania, unde şi m-am născut. Am clipit de două ori. Aşteptam, nu ştiu ce.. O minune, ceva. Cineva să mă salveze.
- Eşti ok? a întrebat văzând că nu-i răspund la cealaltă întrebare.
- Mhm, am spus încă înghiţind în gol.
..
- Hei, aici eşti! Joe mă luă de braţ. Cum ai rezistat?
Înainte să-i răspund observă băiatul roşcovan din faţa mea şi ochii i se măriră.
- Joe!
- Louis!
- Frumos! a spus Louis înainte să se întoarcă.
- Louis, am spus făcând un pas în faţă.
- Ştii ceva, Ev?! Niciun Louis. După un an vii şi mergi la el în loc să ne spui şi nouă că ai aterizat şi că eşti ok. Puteai să mă chemi la o cafea. Ai fost cea mai bună prietenă a mea.. Hm, eşti imposibilă!! Poţi să uiţi tot ce a fost vreodată între noi.
- Louis!
- Ev, Joe spuse uşor. Nu are rost! În plus, e deja destul. Vrei mai mult de atât să apară la TV?!
Doar atunci am realizat că directionerii încă se uitau la noi muţi de uimire iar reporterii filmau şi făceau poze.
..
- Ce s-a întâmplat acolo? spus Joe în timp ce ne îndreptam nici eu nu ştiu unde.
- Crede-mă, nici eu nu ştiu. M-am blocat pur şi simplu.
- Le vei spune că niciodată nu ai plecat?
- Eşti nebun?! Mă urăşte şi aşa, că 'am aterizat' fără să ştie. O să mă omoare dacă o să ştie vreodată că nu am plecat deloc din ţară.
- Cine ştie?
- Ann', Niall, Kathe şi din păcate Zayn a aflat aseară.. iar acum şi Louis.
- Cum eşti?
- Nu sunt nicicum. Mi-am pierdut singura familie de mult, doar acum am realizat că e pentru totdeauna.
- Hei, hei. Mă ai pe mine! şi îmi dădu o îmbrăţişare zdravănă.
Pentru prima dată în viaţă m-am simţit singură dar totul a trecut când l-am simţit lângă mine. Joe chiar era un prieten adevărat, şi cam singurul prieten.
- Hei, sper că nu ai uitat de surpirză, nu? Hai, o să te înveselească!!
- Ah, am spus amintindu-mi. Să vedem!
Ne-am îndreptat spre ăă, aeroport.
- Ce facem aici?
- Ai să vezi! mă linişti cu un zâmbet.
 M-am uitat prin jur, mi-am scos telefonul de câteva ori. Deja începeam să mă plictisesc. Mai erau oamenii care aşteptau acolo, alţii duceau bagaje, alţii beau cafea şi mâncau gogoşi.
- Ok, eşti sigur că ăsta e locul? m-am întors către Joe.
Dar în loc de Joe era Nate, cu ăă, ceva pufos în mână. Nu ştiam cum să reacţionez. Aproape ne despărţisem la telefon aşa că am stat acolo privindu-ne câteva minute. El doar zâmbea şi făcea ochi de căţeluş.
- Okei. Ce staţi acolo?! Îmbrăţişaţi-vă, pupaţi-vă.. haideţi, nu am toată ziua la dispoziţie. spuse Joe venind cu bagajele în mână.
Eu încă mă uitam timid în timp ce lăsă căţeluşul jos şi înaintă către mine.
- Mi-a fost dor de tine.. şi mai nu mă sufocă în timp ce mă îmbrăţişă.
Am stat aşa câteva secunde, lipită de el. Să îl las să-mi scape sau să lupt pentru el? Să îl las să fie şi el un 'Zayn pierdut' sau să-l ţin lângă mine? M-am hotărât cam greu, dar am făcut-o
- Şi mie, i-am şoptit printre săruturi, nici nu ştii.
- Îmi pare rău. Ai înţeles totul pe dos. 'Nebuna' era Bella, noua ta căţeluşă. Şi ă, şi nu ştiu, ă.. ce s-a întâmplat.. m-a muşcat de fapt ăă, gâdilat.. şi
- Okei, am spus râzând. Ia o gură de aer.
- Îmi pare rău, spus cu un ton trist.
Am făcut ochii mari. În primul rând mi-a luat o căţeluşă!! În al doilea rând e aici, şi asta conta!
- Când am văzut-o, m-am gândit la tine.
- Oh Nate, am spus zâmbind şi îmbrăţişându-l. Mulţumesc!
Îl aveam acolo, lângă mine. Mă simţeam într-un fel împlinită.
- Şi cum rămâne cu cele două săptămâni? am spus după ce am luat-o pe Bella în braţe.
- Păi, începu el să-mi explice, trebuia să fie o..
Am început să mă joc cu ea, în timp ce Nate îmi explica iar eu dădeam din cap, neatentă de altfel.. Ce superbă era! Dar imaginea de 'superb' imediat păli şi ceva din căţeluşa asta îmi aduce aminte de Chubby, vechiul meu căţeluş.. primit de la Zayn tot într-un aeroport ca acesta, de fapt, acelaşi. Respiraţia mi s-a tăiat dintr-odată..
- Hei, eşti bine?!
Joe era deja dus să caute un taxi aşa că mi-am revenit la normal. Doar el ştia ce puteam avea aşa că nu era prin preajmă să se îngrijoreze. Am răsuflat uşor. Capul mă durea foarte tare, şi ştiam că nu de la vechiul meu căţeluş care încă speram că mai trăieşte. Inima bătea prea tare dar am închis ochii şi i-am deschis din nou.
- Ţigările, am spus cu un aer de nevinovăţie.
Se uită la mine încruntat.
- Nu sunt aşa sigur, dar fie..
M-a luat de mână şi am intrat în taxi-ul în care ne aştepta Joe.
- Nate..
- Da.
- Poţi să începi o nouă viaţă chiar dacă personajele din primul mai dau târcoale.. ?
- Dacă tu chiar vrei, poţi.. ţine de tine.
- Îţi mulţumesc că nu m-ai înşelat niciodată. Îţi mulţumesc că nu m-ai părăsit.
- Ev, mă sperii ..
- Doar îţi mulţumesc că eşti aici.
- Doar ştii că te iubesc.
- Am lăsat capul pe umărul lui şi privind la Bella cum doarme în braţe am spus ceva ce de mult timp nu am mai spus cu atâta sinceritate: şi eu..