Cancerul sentimentelor..

Ev

E 11:12 şi încă nu a plecat. Nu ştiu ce aşteaptă. Nu ştiu nici eu ce aştept. Sunt confuză. Nu m-a sărutat, dar m-am simţit ca şi cum ar face-o. M-a îmbrăţişat o dată, strâns dar lejer, nevoind să mă rănească dar nici să îmi dea drumul vreodată. Îi simţeam parfumul şi de data asta chiar m-am îmbătat cu el. Puteam şi muri, nu mai îmi păsa. El era acolo, lângă mine şi mă ţinea în braţe. Acesta era paradisul meu. Acesta însemna totul. Dar nu ştiam ce însemnam noi, nu ştiam ce însemna îmbrăţişarea. Nu ştiam nimic..
 Mă simţeam mai bine şi am şi zâmbit de vreo două ori. Voiam să ieşim afară, să străbatem străzile, să ne înecăm cei doi ani în ele, să dispară şi să fim fericiţi. În schimb, ne-am învelit cu plapuma mare şi groasă, şi în braţele lui, cu el acolo, la căldura, îmbrăţişată, am adormit.
Ceasul sună ora 9. Am deschis somnoroasă ochii şi spre uimirea mea, nu era acolo. De fapt, naiva de mine. Probabil şi-a băut cafeaua şi a plecat. Nimeni nu rămâne, nici măcar el. Mi-a strâns ochii să nu las lacrimile să cadă şi mi-am spus că e ok. Dar eram? De mult visam la o dimineaţa cu el, la un sărut de bună dimineaţa şi la o îmbrăţişare călduroasă. Nu a fost. A trecut ceva timp până am realizat ce vise stupide şi cât de idioată puteam fi. Mi-am petrecut dimineaţa uitându-mă pe pereţi, scriind în jurnal, închizând ochii şi imaginându-mi totul, toată ziua de ieri, toate cuvintele, tot ce a vrut să fie el..
Am început să regret că nu m-am putut bucura îndeajuns de el. Că nu am simţit destul de mult, că nu l-am sărutat când încă mai aveam ocazia. Încă mai simţeam firele de păr negre între degetele mele, dar senzaţia pălea cu timpul. Căldura din îmbrăţişare şi ea se răci şi zâmbetul lui, mai devreme sau mai târziu, simţeam că va dispărea în neant.
M-am ridicat încet, ducând cu mine boala şi amintirea de ieri. Toate mă apăseau, toate îmi aduceau aminte de mine şi cât de inutilă sunt. Nu l-am putut păstra. Am adormit, în loc să îmi petrec toată noaptea privindu-l şi descoperind fiecare părticică din el care s-a maturizat şi a crescut în acest an. Părea mai calm, îşi înghiţea cuvintele, mai cu greu, dar o făcea. Cântărea totul, orice situaţie, orice cuvânt, orice privire. Ştia când să sărute, când să îmbrăţişeze şi mai ales când să tacă. Ştia să privească în ochii şi să nu spună nimic. 'La ce bun să vorbeşti şi tu când toate vorbesc pentru tine?' Când dintr-o îmbrăţişare poţi simţi totul, când dintr-o sărutare tatuezi pe buzele celuilalt singurele două cuvinte care sunt de ajuns.. singurele cuvinte care explică o mică parte din toate sentimentele acelea? Din toată învălmăşeala ? Să le pui în tine, să le simţi, să le trăieşti, să le uiţi, să le dezgropi iar.. Nici nu-i de mirare că sunt aşa bolnavă! Poate am cancer la inimă. Poate am cancer la sentimente. Singurul leac era el. Dar unde era el? Era plecat!
 Am aruncat de pe mine pijamalele şi am intrat în baia albastră. Mi-am lăsat sentimentele lângă papucii de casă şi am intrat în apa călduţă. Spumă, lumina soarelui, apă, eu, perdele albastre, oglindă, viaţă. Mi-am lăsat capul pe o parte a căzii, amintindu-mi înc-o dată totul. Am dat ziua de ieri pe repeat şi, fără popcorn de data asta, am înghiţit în sec, permiţându-i din nou fricii, durerii şi fericirii să dea buzna în mine. Sentimentele erau singurele care mai rămaseră afară. Poate într-o zi, am să le uit lângă papucii de casă pentru totdeauna!

Zayn.

Zâmbea în somn. Am şi uitat cum era sentimentul acela. Genunchii îmi tremurau puţin. Emoţii?! I-am dat un fir de păr la o parte şi am stat aşa, o bună vreme, privind-o şi ascultându-i bătăile regulate cât şi respiraţia. Am strâns în mine un an de durere care s-a risipit după două secunde de o privit. Sprâncenele arcuite, genele şatene şi buzele cărnoase vorbeau de la sine. Mă puteam pierde în ea, dacă nu-mi ţineam firea în loc. Puteam devine şi eu un bolnav de cancer, un bolnav de ea. Am respirat adânc, privind-o şi analizând-o, nu părea să se fi schimbat mult. Deşi cred că aerul german îi făcuse bine, pielea ei cât şi comportamentul foarte agitat dădeau senzaţia că nu a plecat niciodată din Anglia, sau doar boala era de vină?  Îmi spusese mai de mult că Germania era singurul loc unde găsea o linişte adâncă.. şi mai erau braţele mele.
Am continuat să o privesc, s-o respir, s-o las acolo în mine. Ştiam că acolo va rămâne întotdeauna, chiar dacă ea moare. Ştiam că nu mă va părăsi, că nu va pleca.. ştiam, deşi nu era adevărat. Oare a fost bine ce a făcut? Că a plecat pentru mine, că ştia de boală, că a vrut să mă obişnuiesc fără ea şi când voi afla să fie mai uşor?
De ce a trebuit să plătesc eu greşeala ei? Nu era o decizie care să-i fi aparţinut în întregime. Dar ce ar mai conta asta acum? Acum când totul e deja pierdut.
Dacă plecam acum, dacă nu mă mai întorceam niciodată? O să-i treacă peste o zi, două. O să simtă şi ea puţin din ce am simţit eu. Dar o să fie bine. Pe când eu, eu o să am de suportat nu numai faptul că ea pleacă, şi de data asta pe bune, şi faptul că am părăsit-o şi că nu am fost cu ea când a avut cea mai mare nevoie. Patetic, asta sunt. Doar să mă gândesc la aşa ceva, îmi făcea rău. Eu niciodată nu o să-i pot face ce mi-a făcut ea mie. Niciodată nu am s-o părăsesc. Doar atunci când mă va alunga ea. Doar atunci o să-mi iau inima sfărâmată, o să ies pe uşă şi o să mă aşez pe pragul de la intrare, cerşind iubire, din nou şi din nou şi din nou. Şi chiar dacă mă va arunca din nou, şi îmi va rupe inima din nou, eu tot o voi lipi la loc, îmi voi ocupa locul şi voi aştepta din nou. De ce? Pentru că asta era singurul lucru pe care îl ştiam. Pentru că eram fără minte, tânăr şi iubeam doar o femeie. Pentru asta, nu îmi trebuia minte şi nici orgoliu sau demnitate. De ce să-ţi mai trebuiască lucrurile de genul acesta când o aveam pe ea? De ce să n-o am? De ce să mă mulţumesc cu Danielle, fata care mă iubea, când pot să o am pe Ev, fata care doar mă alunga şi îmi rupea inima. De ce să am ceva ce pot avea, când pot să tânjesc o viaţa întreagă la ceva ce nu pot avea? Pentru că Ev e imposibilul pentru mine. Pentru că ori de câte ori ne regăsim, mă alungă. Mă alungă ea, cancerul din ea, idioţenia ei, copilăriile ei. Dar eu mă întorc de fiecare dată, mai rănit, mai sfâşiat dar cu mult mai fericit. Pentru că nimic nu se poate compara cu acel moment, în care o priveam, o ştiam în braţele mele şi o aveam. Cu siguranţă mâine voi fi cu Danielle, sau la cimitir, sau în prag, aşteptând să mă cheme să mă rănească din nou. Şi din nou şi din nou. Începea deja să sune bine chiar şi executarea mea, războiul meu, moartea mea. O inimă aveam şi nici pe aia nu o aveam întreagă sau să îmi aparţină. Pentru că era singurul om care putea face tot ce voia din mine, pentru că nu puteam zice nu, pentru că asta e iubirea. Să te dai cu totul, să te faci cunoscut persoanei iubite, să te ştie, să te cunoască şi să fie singura care te poate omorî încet, cu iubire. Asta e iubirea, cancerul sentimentelor!

 - Te iubesc! am şoptit. Şi luându-mi mâna de după capul ei, învelind-o bine şi sărutând-o pe frunte, am ieşit din cameră. Era timpul ca ea să lupte pentru mine, era timpul ca ea să mă caute, ea să stea în prag, ea să se omoare încet pentru mine. Era timpul să îmi dovedească că încă mai simte ceva pentru mine, că nu va trăi doar dintr-o amintire. Că nu va trăi, cât mai avea zile, doar din ziua de ieri. Era 5 dimineaţa, am ieşit afară, era rece, era Februarie. Mi-am aprins o ţigară, şi odată cu ea, şi orgoliul meu.