Stele..

Zayn.

      Iarna dădu buzna din nou, şi, deşi credeam că primăvara a sosit, m-am înşelat amarnic.. aşa cum mă înşel eu de obicei.
Nu m-a mai sunat, nu mi-a scris, nici nu a întrebat de mine. Ce pot să înţeleg din asta? Că nu merit niciun amărât de telefon? De multe ori, seara, când stăteam întins în pat, mă gândeam cum ar fi fost dacă aş căuta-o din nou. Dar nu! nenorocita promisiune pe care am făcut în acea zi rece de Martie încă bântuie. Încă bântuie totul, amintiri, trăiri.. toate se învălmăşesc în mine şi îmi fac inima să bată tare ori de câte ori mă gândesc la numele ei, adică tot timpul.
     ''E ciudat cum păstrezi lucrurile care te distrug. E ciudat felul în care o vreau, deşi tot trupul, duhul şi raţiunea mea se împotriveşte. Astăzi am tăcut. Am băut o cafea, şi prin fumul ţigarei am terminat de citit o carte. Probabil mâine o să încep să desenez. Aş începe cu ea. I-aş duce la îndeplinire toate visurile, i-aş face părul mai lung, aşa cum şi l-a vrut dintotdeauna. I-aş rotunjii puţin corpul şi i-aş da o sclipire mai aparte ochilor, în-afară de Noiembrile din ei. I-aş face inima mai mare, atât cât să încap şi eu în ea. Aş desena, pentru ea,  toate rochiţele de tip floral din lume, destule cât să poarte câte una în fiecare zi, sau de ce nu, minut? I-aş dărui sprâncene mai groase şi braţe mai mici. Totuşi, nu atât de mici cât să nu încap în îmbrăţişarea ei dar destul de lungi cât să ajungă până la stele şi, numărându-le, să mi le semene pe umăr. I-aş dărui toate visele din lume, şi cu braţele lungi, să le îmbrăţişeze pe toate. Picioarele i le-aş face atât de puternice încât să poată să fugă şi să lupte pentru mine, şi în acelaşi timp, atât de slabe încât să nu mai poată să o facă pentru altcineva. La final, i-aş spune să culeagă zâmbete şi galaxii, şi apoi, când ceasul bate miezul nopţii, să le mănânce şi aşa, ar trăi pentru totdeauna fericită.''
     Dar mâine, mâine o să mă apuc de desenat, mâine am să fiu fericit, mâine mă va suna şi îmi va spune să mă întorc. Un mâine, ce nu va veni!
     Am privit plictisit ceasul. DOUĂ ORE. E ciudat cum, deşi am plecat de mult timp din casa aceea, existenţa mea încă se mai învârte în jurul ei.
      Era a doua zi. A doua zi în care începeam să desenz şi să o fac a mea. M-am trezit la 7. Nu am putut dormi. Prea mult fum, în prea multe coşmaruri, prea mult fum şi în viaţă, iar contemplându-se cu soarta mea, radia nefericitul şi singuraticul din mine, înnăbuşindu-le.
      Astăzi am vrut să-mi cunosc sufletul. Aveam de gând să-mi dedic timp mie, acum că Danielle nu mai era. Totuşi, m-am trezit urându-l mai mult şi întrebându-mă şi mai mult ce se întâmplă acolo? Ce se întâmplă în sufletul meu?
       Am vrut să-mi distrag atenţia şi mi-am deschis televizorul. Dar şi acesta, la rândul său, ura singuraticii. M-am gândit mult timp la cum ar fi fost dacă m-aş răzgândi, dacă i-aş trimite, prin poştă, ceva zâmbete? Dar dacă i-aş trimite nişte stele, ar zâmbi? Sau măcar, cel puţin, nişte praf din ele? Mi-am spus să încep să trăiesc şi să termin din gândit, mă va distruge. Dar cu ce sunt eu de vină când singura persoană care mă completează mă şi distruge? Asta era viaţa; balanţul dintre cele două? Să ai grijă să nu laşi niciuna să se mişte prea mult în direcţia ei? Asta e; încercare de a ţine două dintre cele mai importante lucruri în echilibrul? Să te zbaţi atât pentru nimic?
       Întrebări, întrebări, întrebări.. Acelaşi răspuns, ca-ntotdeauna.
       Dar nu am să-mi petrec toată viaţa speriat de ideea de a încerca! Am să încerc şi am să eşuez, cel mai sigur. Dar nu contează, ceva din mine va fi mândru, mândru ca am putut să eşuez. Dar am eşuat şi am făcut ce fac eu cel mai bine; să plec..
       Cu radio-ul pornit, telefonul lăsat pe noptiera patului, cu nimic în cap şi cu atât mai puţin în suflet. Gol şi fără urme de ea prin mine, îmi arunc stele pe geamul de la maşină în momentul în care părăsesc Londra, să sperăm, de data asta, pentru totdeauna. Las în urmă universul, infinitul care acum păleşte.
        Dar.. dar apoi mi-am amintit, universul meu era undeva pe o străduţă din oraşul pe care încercam să-l părasesc, degeaba căutam galaxii.
...

     
          Ce ar trebui să fac?
         Azi am crezut că dacă am să hoinăresc prin oraş, am să dau de mine, am să mă găsesc!
         Ce fată nu se-ndrăgosteşte primăvara? De s-ar îndrăgosti, aş avea un motiv să o las să ruginească în sufletul meu. Având toate motivele să o iubesc, nu găsesc altă cale, nu am cum.
         M-am oprit la două străzi distanţă de locul în care, ea , acum, uitându-şi existenţa, stătea tolănită în patul moale ce mirosea a noi, visând că va trăi veşnic. Încerc să o înţeleg. Încerc să văd totul dintr-o altă perspectivă, din perspectiva ei. Încerc să simt şi eu o moarte apropiată, vise năruite, şi acum, şi vechiul univers reîntorcându-se. Prea multe, prea dintr-odată. Poate  vrea să asimileze, să analizeze, să simtă şi să se bucure. Avea şi are nevoie de timp iar eu nu i l-am dat. Mă gândesc la trupul ei fragil, la durerea ei.. şi acum, şi eu. Şi eu care ar trebui să fiu acolo pentru ea. Să fiu şi să-i promit că există şi alt univers, şi o altă versiune a galaxiei mele. Să-i spun că totul trece. Că dacă nu a fost eroul ei, a fost al meu. Dacă nu şi-a îndeplinit visele, le-a îndeplinit pe ale mele. Dacă ea va muri, eu voi trăi iar ea va trăi prin mine. Va rămâne, chiar dacă a plecat.
        Aş vrea să-i spun că-mi pare rau..



Ev.

        Plouă, dragule.
        Mă uit pe geam şi îmi dau seama că asta sunt eu.
        Nu mai e ceai, nici cafea, nici tu, nici eu, nici nimic şi pentru prima dată simt că nu e bine.
 Mă simt goală, şi azi a plouat. A plouat cu multe în calea mea, dar cu niciun strop din el. Sentimentele le pot simţi mult mai adânci, mai intense si mă tulbură, mai ales acum că nu e aici Mă îmbată ori de câte ori respiră acelaşi aer cu mine şi uit că e aici, uit că e al meu, uit să-l mai iubesc. Cere multe iar eu nu dau nimic. Şi totuşi, tace şi aşteaptă, şi când simt că sunt destul de puternică să-i număr stele şi deschid ochii, el pleacă. Nu ştiu cum o face, nu privesc înapoi. Rănită şi dezamăgită din nou, ca şi cum nu aş fi meritat o secundă, o secundă să mai lupte; apoi eu aş fi luptat o viaţă întreagă. Rănită din nou, chiar în momentul în care mă deschisesem după atâta timp. Sunt slabă, las oamenii să aştepte după mine, nu de dragul de-ai vedea cum suferă sau dacă le pasă. Pur şi simplu, asta sunt eu. E uşor să-l fac să-i fiu dragă, e mai greu să-i rămân dragă. Aş vrea să deschid ochii, zău. Să mă întorc la timp şi să-l citesc, să-i iau mâna şi să-i tatuez cu vârful buzei de jos o stea, o amintire, orice.. Să-mi subţiez, apoi, buzele într-un zâmbet şi să doresc în ascuns al lui. Să nu-mi fie ruşine de mine. Să ştiu că e ceva normal, că acum două luni i-am spus că e prea târziu, că acum cinci luni nu mă vroia el iar acum două zile, am crezut că sunt prea slabă să-l înfrunt. Am crezut că se mulţumeşte cu ţinutul de mână şi cu săruturile pe frunte, perne răvăşite şi trupuri încă calde unite într-o îmbrăţişare, la două dimineaţa. Dar, greşeala cea mai mare a mea, a fost să nu-mi dau seama că nu prietenia căuta el, ci pe mine, să-mi numere stelele în lipsa lui şi să mi le încâlcească prin păr, la două dimineaţa. Să le sărute şi apoi să mă sărute, furându-mi inocenţa cosmică, iar. Furând din mine un pic din divinitate, până când va deveni el galaxia mea, universul meu. Asta era iubirea, şi de asta mă temeam cel mai tare. Avea să-mi fie dor de momentele singuratice, de cărţile citite, de cafeaua cu lapte, de stelele mele.
      Dar ce aş putea alege eu, dacă aş putea? Ce ar alege un simplu muritor de rând; stelele sau universul? Stelele, care te fac o galaxie sau universul, care te face infinită?
...

 
         Nu ştiu cum au trecut zile, luni şi amintiri. Nu-mi amintesc decât că am uitat. Dar orice cuvânt, privire, îmbrăţişare a trezit tot ce a fost mort în mine, tot ce a fost trist. Mă gândesc la o ţigară şi iar plouă.
        Îmi înăbuş lacrimile care mă fac să-mi fie ruşine cu mine şi tac. Ce altceva aş putea face? Nu vreau s-o fac pe disperata, nici nu ştiu dacă vreodată l-am iubit. Mă întreb ce face şi apoi mă trezesc că uit de mine, uit să fac şi eu ceva. Probabil, probabil sufletul meu nu vrea să înţeleagă că tot ce vine pleacă şi că tot ce a fost odată trist, a murit de mult. Nu înţeleg cum numele lui mă-năbuşă şi îmi dă aer în acelaşi timp. Nu aceasta e iubirea, o ştiu. Dar e ceva, sigur e. Nu poate fi nimic. Nu se poate să nu fi avut nimic.
        Dacă mă va săruta, voi simţi. Dacă va şti să facă dragoste cu mine, nu va avea nevoie de nimic, nici chiar de mine. Dar de ce e nevoie, sau nu, ca s-aduc dragostea înapoi?
        I-aş spune că îmi pare rău..