Monştri, oameni. Ce? Nu ai ştiut? Sunt acelaşi lucru..

I-l dedic unor oameni mediocrii, plictisitori. Ei, o fată lipsită de atenţie şi totuşi plină de ea, el.. unul care se îneacă în fumul proprie-i ţigări.

Zayn.

- Ca ce?
Liam stătea în pragul uşii cu mâinile în sân, uitându-se suspicios la mine.
- Să nu îndrăzneşti să-mi arunci privirea aia. E problema mea dacă mă mut, şi mai e iarăşi problema mea cu cine.
- Bine. Nu te-a judecat nimeni.
Dând din umeri dădu să plece când mi-am călcat pe orgoliu şi am făcut un lucru pe care nu credeam în veci că-l voi face:
- 'Ea'.. ăăm, e bine?
- Cât de bine crezi că poate fi?
Am lăsat capul în jos. Toată situaţia aceasta îmi dădea dureri de cap. Până la urmă eu chiar nu am înţeles ce s-a ales de noi. Într-o dimineaţă m-am trezit singur în pat, fără ea acolo .. Atunci am ştiut că am pierdut-o şi jur pe tot ce am eu mai scump, nu am încetat niciodată să aflu de ce.
În timp ce îmi aranjam hainele în geamantan, am ştiut că dacă plec acum, e chiar pe bune. Nu mai e nicio cale înapoi. Am făcut, acum câteva luni cea mai mare greşeală a mea. Defapt două: una că am pierdut-o, a doua că nu am luptat îndeajuns să o ţin lângă mine. A fost vina mea, în ambele cazuri. A fost vina mea în tot. A fost vina mea că ne-am rănit reciproc, că am făcut-o dinadins, doar pentru că ne mergea prea bine. A fost vina mea că mi-am lăsat armele jos, cât şi ale ei şi ne-am luat la pumni şi palme. Nu acesta era planul. Planul era să trăim fericiţi până la adânci bătrâneţe.
Am oftat. Ştiam, îmi păsa prea mult!

Am coborât scările cu geamantanele după mine, casa era pustie. Doar Liam şi Anna mai locuia acum în ea, ceilalţi fiind toţi împrăştiaţi.. Până la urmă, trebuia să o fac şi eu. Nu aveam de gând să mai suport toate 'te iubesc-urile' şi săruturile lor de dimineaţă. Mă făceau să-mi fie greaţă..
Liam era în bucătărie, şi a rămas acolo în timp ce mi-am luat 'la revedere' de la casă. Nu am fost uimit nici atunci când a plecat în camera lui şi mi-a oferit în loc de 'rămas bun' un 'treaba ta, AMICE'. Am îngânat un 'şi eu te iubesc', cu toate că mă îndoiam în acel moment că el o făcea.
Am deschis portiera de la maşină, şi am zâmbit în timp ce m-am văzut la volan, singur, cu vise şi cu un viitor în faţă. Ceva din acea situaţie îmi părea familiar, iar după două secunde toată vraja s-a rupt. Era o zi de Noiembrie, ca aceasta.. totul era la fel, eu la volan, plecând de acasă cu ea .. Un singur lucru diferă acum, scaunul de lângă mine, e gol!

Mi-a spus să ne întâlnim la 8 la un băruleţ de lângă Hyde Park. Aveam să-l recunosc după un steag roşu iar pe el fiind scrise următoarele cuvinte 'Joe'. Ceva din nume îmi adusese o amintire neplăcută, în timp ce parcam peste stradă. Speram doar să nu fie acelaşi bar şi acelaşi Joe. Am ţinut aceeaşi rugăciune din parcare până în prag.
 Am văzut-o, stătea adâncită într-o conversaţie cu unul dintre colegii ei enervanţi, Felix. Danielle părea aşa sedusă de cuvintele şi probabil, glumele lui încât dacă nu ai cunoaşte-o, ai zice că o poţi face un-doi. Am zâmbit, juca aşa un teatru. Am mai făcut un pas în faţă, cercetând cu privirea camera. Nu, nu era barul lui Joe, sau mă rog, nu era barul pe care obişnuiam eu să-l ştiu. Era cu mult mai mare, însă atmosfera îmi aducea aminte de serile acelea de sâmbătă, şi ceea ce tocmai văzusem mă lăsă fără respiraţie , Joe chiar se afla acolo, ştergând un păhărel. Lângă el, se afla o fată, şi puteam să jur că o cunoşteam de undeva. Stătea cu spatele, coloana vertebrală perfectă ieşea în evidenţă prin tricoul alb, mulat pe corp. Se clătina de colo până colo râzând, sprijinindu-se de bufet. Respiraţia mi s-a oprit din nou, Joe se uita îngrozit la mine, iar fata se opri din clătinat. Se întoarse cât ai clipi, şi uite aşa, prima noastră reîntâlnire începu. Buzele de jos îi tremurau, iar eu încă nu îmi recăpătasem respiraţia. Era ciudat, pentru că Danielle deja mă observase, şi făcuse un pas în faţa către mine. Pe faţa ei, acum, nu mai era uimire. Citeam ceva ciudat, neînţeles. Era ca şi cum aflase ceva, şi se uita când la mine când la ea. Am ştiut în acel moment, aflase cine era 'ea'..


Ev.

- La naiba! am răspuns nervoasă la telefonul vechi din holul barului. La naiba cu tine Nate!
Probabil nu aş fi strigat aşa de tare şi răstit niciodată la el, dacă nu îmi spunea că avea să mai stea încă două săptămâni.
- Oh, nu îmi spune. Te-ai îndrăgostit de New York. Viaţa acolo e bună, nu-i aşa? Servitorii, tăticul şi mămica lângă tine, bani şi nici o grijă. Sau nu! ai găsit o fată frumoasă, probabil prima dată ai cunoscut-o la o petrecere d-aia, la care au parte doar oamenii bogaţi, ducii şi prinţesele. Pun pariu că purta o rochie Chanel, nişte mărgele la gât iar buzele îi erau cărnoase şi pline.
- Ev..
- Şi stai, a doua zi aţi luat prânzul la Ritz sau Waldorf. Aţi făcut o scurtă plimbare prin Park Avenue şi v-aţi petrecut după-amiaza la Tiffany, poate sfârşind prin a-i cumpăra un inel, cu a cărui valoare ai putea hrăni un sat întreg..  şi apoi aţi vizionat un meci împreună, spunându-vă părerile şi zâmbind unul la celalalt. Probabil ai condus-o acasă, şi înainte să i-o înmânezi tăticului ei, un avocat plin de bani, care o răsfăţa în ultimul hal, ai sărutat-o de noapte bună, promiţându-i că o vei visa la noapte. Ce frumos, nu-i aşa?
- Ev..
- Ce? am zbierat, aproape asurzindu-mă şi pe mine.
Urmă un şir de râsete din partea lui. Eram roşie toată, şi nu ştiam dacă din cauza ruşinii sau a nervilor.
- Ce e aşa amuzant?
- Îţi pasă! a exclamat mândru.
- Pe dracu că îmi pasă, am spus neputând crede ce tocmai auzeam.
- Stai liniştită, te rog! Ştii foarte bine că nu m-am înţeles niciodată cu tata, şi niciodată nu o voi face. Am plecat din cauza lui, am vrut să mă maturizez, să cunosc oameni care nu sunt dependenţi de servitorii lor şi  de bani. Care pot suporta şi fără un bal mascat sau o petrecere cu şampanie. Urăsc asta, doar ştii!
Mi-am dat ochii peste cap. Bine, să zicem că tăticul şi oraşul ies din discuţie, mai era fata.
- Da, să zicem că nu, nu îţi place. Cum rămâne cu 'ea'?
- Ce ea? a spus râzând.
- Îţi baţi joc de mine? am spus printre dinţi. Prea orgolioasă să-i mai aud vocea împrăştiind minciuni, am închis înainte să apuce să caute alte scuze.
Eram şocată, şi nu ştiam ce altceva să fac. Adică, ce puteam face? El era acolo, la mii de km distanţă, în bătrânul New York, în timp ce eu stăteam sprijinită de un perete dintr-un hol oarecare care se afla într-un un băruleţ oarecare, din Anglia. Mă uram pentru asta. Trebuia să merg cu el, cu toate că asta însemna că îmi riscam pielea. Nu eram încă pregătită să-i cunosc familia, şi mai ales pe tatăl lui, de care auzisem atâtea. Jack Burce Sheridan, sau mai pe scurt, J.B. era un om de afaceri bogat.. unul din cei mai bogaţi din New York. Nate era copilul lui cel mai mic şi, din păcate, cel mai rău. Mai avea o soră, Sofia şi un frate, Alex, care erau amândoi aşezaţi la casele lor şi cu o slujbă. Alex, nu era căsătorit, dar era genul de băiat cuminte, care niciodată nu a avut o notă mai mică de A, şi care desigur, lucra la firma tăticului său. Nate, din contra, le dădea dureri de cap atât părinţilor cât şi profesorilor. Nu îşi amintise când luase un B, şi recunoscuse că A, avuse doar când era mic. Era genul de copil răsfăţat, dar nu în sensul acela. Mi-a spus că niciodată nu a avut de gând să profite de pe urma moştenirii lui, dar până la 18 ani nu avea încotro să se ducă decât acasă, după ce petrecea şi se îmbătă. În dimineaţa de după majoratul lui, mi-a spus că s-a trezit somnoros. Aşa cum era, s-a îmbrăcat şi trecând pe lângă prietenii lui care erau duşi în lumea viselor, toţi tolăniţi pe podeaua apartamentului, şi-a luat rămas bun. Avea 18 ani, şi cu banii strânşi de el, avea să se ducă în lume.. Ştia că erau mai multe pentru el decât petreceri, bani şi puf. Dar acel băiat nu semăna deloc cu Nate al meu de acum, erau două persoane total diferite, cu toate că a trecut doar trei ani.
Cu o aşa situaţie, nici Kathe nu s-ar încumeta să se ducă de capul ei în New York, şi să se prezinte ca fiind prietena mult iubită a fiului lor. Ah nu!
Nici Nate nu avea de gând să se ducă înapoi, cred că nu avea de gând să se mai ducă vreodată, dar moartea unchiului preferat l-a dus din nou la cuib.. Nu ştiam cum avea să se mai întoarcă, ţinând minte că tatăl lui a ţinut o anchetă dându-l dispărut şi punând în joc o sumă frumuşică, oricui îi spunea unde se afla. Din fericire, nu a spus nimănui unde avea să se ducă, aşa ca pur şi simplu, singur de capul lui, a luat următorul avion spre Anglia. Când a aflat tatăl lui, era deja prea târziu.. Se afla în Germania, la o cafea pe străduţa Tiergarten, din oraşul Berlin. A trimis doar după un an, o scrisoare fără adresă spunând că este bine, dar că nu se va întoarce acasă şi că avea să înveţe singur cum e să traiască. Un an plin de lacrimi şi de durere, în cazul mamei sale.. nu ştiu dacă mânie sau turbare ar putea caracteriza mai bine anul tatălui său, care încă a continuat ancheta în secret. Fratele său era bucuros, scăpase de cel care avea să-i stea ăn cale, acum era singurul moştenitor care avea să primească firma.. Aş putea descrie un an de bucurie şi triumf, pentru el. Nate însă, mi-a spus că a fost cel mai greu an din viaţa lui, dar că s-a meritat.. A învăţat că există alte lucruri importante, cum ar fi să ajute un sărac sau să dea banii orfelinatelor. Dar a învăţat şi cum e să trăieşti cu 50 de euro pe săptămână şi a învăţat că banii nu au aşa de mare importanţă, dacă tu nu le dai.. A învăţat că iubirea şi oamenii din şur, preţuiesc mai mult. L-a cunoscut pe Joe, care l-a ajutat ce înseamnă viaşa.. iar apoi, doi ani mai târziu m-a cunoscut pe mine.. cea care l-a ajutat să înveţe ce e dragostea.
Acum, nu ştiam dacă trebuia să fiu furioasă sau nu. L-am sunt ieri, şi în timp ce discutam chestii neinteresante, am auzit un 'au, stai cuminte, reao', din partea lui. Am închis direct, nu mai suportam să aud niciun cuvânt.. Iar apoi, mă sunase el să-mi spună că avea să mai stea încă două săptămâni. Nu ştiu dacă eram furioasă de 'reaua' aia sau că nu-l aveam acolo, lângă mine. Nu ştiu dacă aveam inima frântă, sau orogliul călcat. În orice caz, ceva era rupt în mine.

Ştergându-mi ochii şi luând o gură de aer, am intrat în depozitul din spate. L-am văzut pe Joe stând si bând un păhărel, sprijinindu-se de bufet. M-am îndreptat spre el cu gândul că îi voi spune tot ce mă apăsa. Chiar aveam nevoie de cineva cu care să vorbesc. Dar mi-o luă înainte, spunându-mi că aveam să mă ocup de un grup de adolescenţi plin de hormoni, care nu aveau astâmpăr. Mi-am îndreptat privirea înspre o măsuţă din colţ, unde două fete şi 3 băieţi glumeau şi râdeau. Oamenii vorbeau şi râdeau tot timpul, dar zgomotul de la ei era prea tare şi prea greu de îndurat, mai ales pentru oamenii nefericiţi ca mine, care tânjeau după o bucată de fericire.
- Normal, i-aş scoate din bar, dar nu îmi permit asta acum, aşa că du-te te rog, ia-ţe comanda, dă-le, îndoapăi, şi scapă-mă de ei.
Mi-am muşcat buza de jos.
- Misiune împosibilă, am spus luându-i carneţelul din mână. Îmi datorezi 10 minute de ascultat, i-am aruncat în timp ce mă îndreptam spre masa gălăgioşilor.
Am zâmbit, şi mi-am scos pixul din buzunarul şorţului.
- Deci, neastâmpăraţilor, ce aţi dori?
Am auzit un 'uuh' şi 'eşti bună rău'. Mi-am dat ochii peste cap.
- Azi?! am întrebat, aruncând priviri urâte înspre masă.
- Păi, începu un băiat blonduţ cu ochi albaştri, ea ar vrea un sandwich şi o cola, ea cartofi prăjiţi şi un milkshake, ei nişte bere iar eu, pe tine.
Am pufnit. Vrăjeli ieftine, de la oameni ieftini.
- Bifat, am spus zâmbind.
- Serios? făcu ochi mari.
- În visele tale..
M-am întors şi am plecat înspre bufet, lăsându-i pe cei de la masă, râzând în hohote. Nu ştiu dacă gluma în sine sau felul în care am spus-o, răstit, i-a făcut să râdă pe ceilalţi cu aşa o poftă. Măcar l-am făcut să tacă din  gură..
Am dat comanda, şi am aşteptat.. M-am întors înapoi cu cele comandate, şi cu o bere din partea casei pentru blonduţ.
- Data viitoare, comandă ceva comestibil.
A zâmbit, dar apoi s-a oprit.. Şi a început să zâmbească mai tare. A făcut cu mâna, şi m-am strâmbat puţin, dar apoi mi-am dat seama că nu pe mine mă saluta. M-am întors şi am putut obseva în pragul uşii o fată de 18 ani, într-o rochie mulată pe corp.. Părul îi era brunet iar pielea cafenie. Zâmbea, şi era aşa frumoasă încât în acel moment m-am făcut aşa mică, gândindu-mă la pistruii mie, corpul meu slăbănog, şi zâmbetul meu strâmb. Era mult mai frumoasă ca mine..
Luă locul de lângă blonduţ, şi cu un aer de superioritate, mă chemă înapoi. Ceva din glasul ei îmi părea cunoscut, puteam să jur, în timp ce îmi dădea comanda.. Îi spunea băiatului cu ochi albaştri, care din câte am înţeles îl chema Felix, că nu avea să stea mult şi că avea să se mute. Am ridicat din umeri, dacă avea să se mute, de ce se îmbăta, comandând o sticlă de Vodka?
Nu era treaba mea, oricum.

- Jur că vocea ei îmi e aşa familiară, dar nu ştiu unde am mai auzit-o.
Joe îţi ridică ochii din ziar şi îl aruncă pe bufet. Luă nişte pahare şi începu să le şteargă. Obiceiul lui când avea de gândit ceva, sau era pur şi simplu nervos.
- Păi, începu Joe, poate a mai venit pe aici. Sau poate e o studentă pierdută prin holul şcolii de medicină, strigându-şi prietenele..
- Nu, nu are faţă de medicină.
A ridicat din umeri.
- E ca o fantomă din trecut.
- Ce anume?
- Vocea. Mi se pare ca ceva rău, din trecut.. ca ceva neplăcut, şi nu ştiu ce.
- Nu ştiu, Ev.. jur că nu ştiu.
- Nici eu, am spus punându-mi cotul pe bufet.
- Şi de alta, cum merge cu Nate?
 M-a pufnit râsul.
- Ce e aşa amuzant?
- De ai fii de faţă la o conversaţie normală de-a noastră, cred că ai râde cu lacrimi, şi m-a pufnit din nou râsul.
De data asta nu mă băgă în seamă, şi m-am întrebat ce e aşa îngrozitor în spatele meu de avea acea figură pe faţă.
- Ev, nu te întoarce, a fost tot ce a putut spune. 
M-am întors cât ai clipi, nebâgându-l în seamă. Deodată buzele au început să îmi tremure, fără să le pot controla. Se uita la mine, cu ochii mari. Apoi se uita la ea, apoi iar la mine.. Ceva îmi spunea că era un motiv să fie aici, iar acel motiv era bruneta superbă în rochia mulată. Sentimentul neplăcut de a afla ceva ce nu voiai să afli din trecutul tău luă loc uimirii. Atunci am înţeles tot. Până la urmă existase o 'ea', iar sentimentul că îi recunoşteam vocea era cu adevărat. În acea clipă mi-am amintit tot, mesajul acela despre care mi-a spus că nu era pentru el. A minţit aşa de rău, încât mi-a fost aşa de milă şi l-am crezut. Ea, a fost ea. Motivul pentru care încă mă temeam să mă uit sub pat, nevoind să aflu dacă şi ultimul loc de pe pământ rămas, era plin de monştrii. Trăiam cu certitudinea că nu era, şi nu voiam să cred altceva..

De parcă tu îmi pui de dimineaţă, în cafea speranţă..

 Acest capitol îl dedic scumpei şi frumoasei de Dizz, pentru că azi fără să vreau am supărat-o. Eu şi gura mea mare :(




Kathe.

'Dragă Josh,
te-am visat aseară. Te furişai tip-til spre dulapul unde obişnuiam să-mi ţin inima, care e acum a ta, borcanul cu speranţe şi fluturaşii.
Ai luat borcanul şi ai scos din el speranţe cat un pumnişor. Azi dimineaţă când m-am trezit, nu erai aici, dar cafeaua avea gust dulce.
Spune-mi ce fel de ingredient ai folosit.. speranţă ? fericire? amândouă? Mhm, îmi place cafeaua amestecată.. ţi-am lăsat un pupic dulce imprimat pe pernă, când vii de la duş, să ştii că te iubesc.'

Mi-am aruncat cărţile de Engleză pe măsuţă şi oftând, m-am trântit pe scaunul din banca doua. Mara era chiar în spatele meu.
- Hei, rază de soare.'.
- Hei, a fost tot ce am putut îngâna.
Profesoara Annabeth intră în clasa la fel cum o ştiam de 2 ani, neschimbată, plină de hărţi, dulăpioare ciudate cu încuietori şi mai ciudate, cu bănci vechi şi neconfortabile.. Se aşează la catedră şi fără să strige catalogul, pronunţă un Katherine accentuat. M-am ridicat obosită de la locul meu, şi mergând spre catedră cu paşi mărunţi, sperând ca intervalul dintre banca mea şi tablă să nu se termine niciodată. Mă gândeam doar la Josh, iar a încurcat ingredientele.

- Hai, nu a fost aşa rău! îmi zâmbi Mara şi îmi puse mâna pe umeri, ca o dovadă de îmbărbătare.
- Rău?! A fost oribil. Primul meu 7 din toată istoria..
Aerul rece de afară îmi săgeta pielea fină.. Am închis ochii ca şi cum aş fii vrut să mă trezesc din nou în sala de clasă, cu 10 minute înainte de oră, cât să apuc să îmi citesc ultimele două teorii. Dar i-am deschis din nou, şi singurul lucru pe care l-am putut observa a fost părul brunet a Marei, nicidecum caietul meu de istorie şi ceasul arătând ora 8 fără zece. Am oftat. Nu era corect!
Orele se terminaseră, iar curtea principală era împânzită de studenţi zâmbitori cu braţe pline de cărţi şi eseuri.
Facultatea vieţii.
- Putem pur şi simplu să renunţăm! Anna s-a alăturat conversaţiei noastre de mult uitată. Faţa ei părea obosită, iar corpul îndoit şi umerii lăsaţi în jos purtau asupra lor nopţile nedormite ale unui student întârziat.
Alea eram noi. Fetele a căror prietenii erau  bogaţi, talentaţi, faimoşi, frumoşi bla bla bla. Şi cu toate astea, noi înca ne aflam aici, în faţa nopţilor nedormite din cauza temelor şi testelor, în faţa dimineţiilor când ne puneam veşinca întrebare 'Cu ce să ne îmbrăcăm?' , în faţa profesoriilor care nu dau niciun ban a cui prietene suntem şi în faţa facultăţii însişi, unde eram pur şi simplu inofensive. Eram tot noi, nişte fete normale, cu nimic diferit de celelalte fete. Dacă cineva credea că o relaţie cu unul din cei 5 fantastici si toboraşul lor o să le schimbă viaţa, se înşelau. Într-un fel da, apăreai la televizor, începeai să primeşti ameninţări cum că 'e al meu, nu te atinge de el' dar după un timp totul se linişti şi reveneam la viaţa obişnuită.
- Haideţi fetelor, nu e capăt de lume! Ann' apăru şi ea. O scoatem noi cumva.
Am oftat toate, trântindu-ne pe prima bancă apărută în peisaj.
- Sau, am putea face ca Ev.
- O duce foarte bine Ev, Mara. Nici nu ştii! Ann' începu.
Mara lăsă capul în jos. Nicidecum nu ar fi dorit să ajungă în situaţia lui Ev. Toţi ştim cum arată situaţia ei, şi adevărul e că nu e în cea mai bună formă.
- Ei, haideţi fetelor. Trecem cu bine prin luna aceasta, şi după o lună vacanţă oriunde vrem noi. În orice loc de pe acest pământ. Ce e mai perfect de atât?!
Un timp nu a mai spus niciuna nimic, de parcă toate visau la acea vacanţă de vis. Dar eu? eu ca de obicei vedeam partea rea. Totul era stricat. Când a plecat Ev nimic nu a mai revenit la normal. Încă mă gândeam cum am să-mi petrec vacanţa de iarnă dacă ea nu o să fie acolo cu mine. Dacă nu o să ne îmbulgărim, nu o sa gătim împreună, nu o să citim cărţi iar după să ne dăm cu părerea, nu o să mai vizionam filme pe care doar noi le înţelegeam, ciudate, stranii, artistice. Chiar dacă treptat m-am dezobişnuit de plimbările noastre lungi ţi pline de discuţii filozofice, de dimineţiile la Starbucks, de serile când adormeam una lângă cealaltă, prea leneşe să ne mai terminăm temele. Când primeam o pedeapsă, o primeam amândouă.. Când râdeam de băieţii şi făceam glume pe seama lor, era singura care îmi lua apărarea şi îmi înţelegea extazul. Era ca o soră geamănă, ca o parte pe care niciodată nu am avut-o, care să mă completeze din punct de vedere al prieteniei, ca acel ceva care lipsea. Josh era, într-adevăr, iubitul meu, dar niciodată nu a putut înlocui golul pe care ea l-a lăsat când a plecat, oricât de tare s-ar fi străduit. Şi, uitându-mă la expresiile prietenelor mele, nici la ele situaţia nu era roz. A fost o parte din noi toate, din familia noastră, din toate planurile pe care le făceam când adormeam toate 5 una lângă alta. Făcea parte din visele fiecăruia, nimeni nu şi-ar fi imaginat viitorul fără ea . Dar uite-ne aici şi acum. Dumnezeu mi-e martor că nu a mai dat semne de viaţa de 10 luni. De 10 luni sunt la dieta în ce priveşte zâmbete şi râsete colorate, de acelea după care te doare burta, de discuţii pline de acorduri şi dezacorduri, de ea acolo lângă mine cu o ceaşcă de cafea în mână, cu pistruii ei aşa drăguţi şi cu ochii ei gri şi expresivi. Mă doare când mă gândesc că nu am să mai văd faţa ei atât de familială mie şi de dragă, în fiecare dimineaţă. Când a plecat, mi-am promis mie ca am s-o urăsc dacă face asta, i-am şi spus-o.. cu toate astea şi-a văzut de drum ca şi cum cuvintele mele nu însemnau nimic, ca şi cum noi nu am însemnat nimic. Încă mă gândesc zi de zi, la ce fel de durere psihică cât şi sentimentală este expus Zayn. Acel dor, care nu te lasă niciodată şi te ţine strâns în mrejele lui. Acel dor care nu trece nici de la o cafea şi o ţigară. Nici de la o carte bună. Nici măcar de la somn. Mi-e greu doar să-l vad aşa, cu toate că nu-l vad prea des, şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta. Ev a dat-o în bară, rău de tot de data asta.

Ne-am îndreptat spre Mall, cu gândul de a uita acea groaznică zi.. Fetele păreau mai destinse şi mai relaxate, văzându-şi de discuţiile lor. Eu nu mă opream din gândit la Ev. Trebuia să existe o cale prin care să refacem totul, la fel cum a fost cândva. Să închidem acel gol din sufletul fiecăruia. Să putem să fim iarăşi o familie. Să putem să fim fericiţi.
Am intrat în Mall, cu gândul că nu voi sta mai mult decât 10 minute. Nici nu aş fi rezistat mai mult.. dar m-am văzut târâtă după ele prin toate magazinele, după tot felul de prostioare. Mai nou, aşa îmi omoram timpul.
Spunându-le că voi fi bine, şi că nu mă voi pierde prin tot haosul de acolo(de fapt, chiar nu aveam de gând să mă pierd, eu căutam o soluţie să ies de acolo, nu să rămân toată ziua acolo) le-am lăsat într-un magazin de Converse şi am plecat în căutarea unui magazin de cărţi, dacă exista aşa ceva. Mă pierdeam de lume, căutând ceva ce ştiam din start că nu am să găsesc. Totuşi mi se părea mai interesant aceasta, decât să mă uit la fete cum probează tot felul de prostii sau mai rău, să îmi şi dau cu părerea. Priveam persoanele care treceau pe lângă mine, unele nerăbdătoare şi fericite, altele plictisite şi obosite. Totul era într-un marş milităresc, nimeni nu se oprea din ce avea de făcut, nimeni nu-ţi trimitea nici măcar un zâmbet. Nu m-am lăsat impresionată, ştiam asta şi nu era ceva nou pentru mine. Până la urmă, toţi erau doar pentru ei.
Mi-am luat o cafea, şi am pornit 'în lume' cu gândul de a o explora. Nu mă aşteptam la ceva impresionant, chiar nu o făceam. Dar ceea ce tocmai văzusem, mă lăsă fără aer, era ea.. Ea era acolo, eu aici. Normal, aş fi fugit către ea s-o îmbrăţişez, dar nu mi-am putut permite asta. Picioarele mele nu mă ascultau şi logica mi-era la pământ. Mă holbam la ea, ca la nu ştiu ce minune. Nu mă observase, de fapt, înca nu mă observase. Era cu un băiat. Blonduţ, mai slăbuţ dar într-un fel îţi aducea aminte de Zayn. Nu e de mirare, caută întotdeauna ce-i aduce aminte de el, şi se hrăneşte cu tot ce odată a fost a ei. Purta veşnicii ochelari care nu lipseau niciodată, o şapcă de băieţi, cum Harry obişnuieşte să poarte şi un hanorac de blug peste rochiţa neagră din voale. Parul i-era dezordonat, aşa cum de fapt, era de obicei. Nu dădea doi bani pe ce credeau oamenii despre ea, nici ce credeau directionerii sau ce se spunea la TV. Asta îmi plăcea cel mai mult la ea, dacă ea se simţea bine, o făcea, dacă nu, nu!
Nu ştiam ce să fac. Pentru a două oară azi, am dat-o în bară. Am lăsat-o să plece, văzând cum acel tip o luă pe după spate şi o sărută pe frunte. Zayn obişnuia să facă asta, nu el. Zayn trebuia să fie acolo, şi eu să fiu acolo. Trebuia să petrecem o sâmbătă acum împreună, râzând de oamenii care mureau doar când auzeau cuvântul 'cumpărături' sau fetiţele care erau dependente de acesta, cu fustiţe roz şi pantofi cu toc la care eu nici nu visez. Noi trebuia să ţinem într-o mână cafeaua de la Starbucks şi în cealaltă glumele şi zâmbetele.. Nu acela cu care dispăru din peisajul meu, bine dispusă. Am văzut-o doar o dată în aceste 10 luni, dar o dată mi-a fost destul. În acel moment, în acel loc care nu merita demnitatea mea..  am realizat că nu era nevoie să mai aştept oameni care au plecat de mult, şi care nu avea de gând să se mai întoarcă!

 Ev.
Întuneric total. Beznă. Acea stare de frică, care nu te lasă niciodată şi te ţine strâns. Acel sentiment că cineva e în spatele tau, sau mai rău, sub patul tău. Ştii când am încetat să ne mai uităm după monştrii sub patul nostru?! Când am aflat că există în persoanele de lângă noi, sau mai rău, în noi înşine.
Nu am fost perfectă nici eu, şi o ştiu. Dar am încercat, pe bune că am făcut-o. Am dat tot ce a fost mai bun din mine, neştiind pe atunci că eu nu am nimic bun în mine.
Uităm! Uităm sa fim fericiţi. Uităm că persoana de lânga noi o doare, uităm de sentimente şi clipe fericite, uităm de 'te iubesc-urile' şi săruturile furate pe furiş. Uităm de îmbrăţişări strânse şi călduroase, prin care câteodată transmitem tot ce simţim, fără să mai folosim cuvinte.
Progresăm şi uităm să fim fericiţi.
Uităm!

Mirosul de omletă mă trezi din somnul adânc. Am deschis somnoroasă ochişorii, şi am dat de un smoc blond la bustul gol care gătea de zori. Pentru unele fete ceea ce tocmai vedeam ar fi un vis, păi.. pentru mine chiar era. Am zâmbit. Un zâmbet sec, gol, vag.. fără prea multe definiţii. Dar dacă definea un lucru, acela ar fi că exista probabilitatea să fiu înnebunită până peste cap după o persoană. Nu puteam să spun că eram îndrăgostită, sau mai rău, că îl iubeam.. dar de un lucru eram sigură, cu fiecare zi ce trecea eram tot mai dependentă de zâmbetul lui, de vocea lui dulce şi copilărească, de ieşirile lui şi aa, de omleta lui cu şuncă gustoasă.
M-am ridicat somnoroasă de pe canapeaua din living şi m-am îndreptat către el. L-am îmbrăţişat de la spate, trecându-mi măinile peste abdomenul lui. Am primit un sărut pe nas şi un 'bună dimineaţa iubito'. Nimic nu mă trezea mai bine decât acestea, nici măcar cea mai tare cafea.
În timp ce m-am aşezat la măsuţa din bucătăria micuţă şi frumos aranjată, mi-am aşteptat micul dejun ca un copil nerăbdător şi flămând. Flămând după iubire. Părul ciufulit, cearcăne accentuate, zâmbet vag dar călduros, privire somnoroasă. Acestea alcătuiau persoana care mă făcea să îmi doresc să trăiesc cât să prind a doua zi, care îmi dădea speranţe că nu totul e pierdut. Ciudata, neatenta, copilăroasa, nebuna, flămânda după iubire persoană. El era, cel care m-a făcut să zâmbesc atunci când mi-era greu să mă şi gândesc la fericire. Am înteles totuşi, nu de mult, ca nu am să pot iubi cum o făceam. Că poate nici nu am să ajung să-l iubesc, dar un lucru ştiam clar, el mă făcea să mă îndrăgostesc, şi nu eram sigură dacă de el mă îndrăgosteam sau de fiecare clipă frumoasă petrecută cu el. Trebuia să mă hotărăsc, el sau săruturile dulci, el sau îmbrăţişările călduroase, el sau nopţile lungi în care mă făcea să mă simt extraordinar. El sau eu. Am ajuns la concluzia că oricine e mai bun pentru mine decât eu, aşa că l-am ales pe el.

M-am trezit cu farfuria plină de bunătăţi şi cu ceaşca plină de cafea. I-am zâmbit. Uite de asta eram înnebunită după el, chiar şi un simplu gest mă făcea să mă simt specială.
S-a aşezat lângă mine şi nu m-a slăbit deloc din priviri în timp ce îmi savuram micul dejun. I-am spus un 'mulţumesc' urmat de un sărut lung şi dulce. Era sâmbătă, adică ziua în care ne petreceam timpul împreună. Până acum am făcut aproape tot.. Eram nerăbdătoare să ştiu ce urma pe listă. Aşteptările mele însa, s-au deovedit a fii dezamăgite.
- Vreau să continui ce ţi-a rămas de aseară.
Am oftat. M-am gândit la sfârşitul povestii mele mult timp, chiar după ce adormise el. Am vrut să folosesc mai puţine cuvinte, să fie totul mai simplu.
Am dat drumul sentimentelor şi emoţiilor, dându-i şansa să mă descopere din nou, a nu ştiu câtea oară acestui străin. Era ceva ciudat, ceva neobişnuit pentru mine. De obicei nu făceam aşa, dar el avea acel ceva..acel ceva care m-a făcut să uit că eu nu eram de acord cu  'noi' sau mă rog, cu orice era chestia asta. Am uitat pentru prima dată principiile mele, şi am mers pe citatul 'Ascultă-ţi inima'. Speram să nu o dea în bară şi de data aceasta.
Nate încă aştepta, aruncându-mi o privire plină de rugăminţi.
- Am încercat de-a lungul acestor luni să înteleg unde am greşit, ce nu am făcut bine, ce mi-a scăpat. Am ajuns la concluzia că nu a fost de vină niciunul dintre noi. Aşa a fost să fie, poate..
Am zâmbit, mai devreme a gol decât a sinceritate. Nu îmi plăcea când vorbeam despre 'el' cu celălalt el.
A zâmbit şi el, dând din cap energic.
- Atât am vrut doar să ştiu. Haide, avem o sâmabătă întreagă doar pentru noi.

 

În timp ce mă îmbrăcam, gândurile îndreptate în privinţa 'iubitului pierdut' nu mă slăbeau. Am uitat să lupt atunci când trebuia.  Am fost prea laşă. Dar asta a trecut acum..
În timp ce ieşeam pe strada micuţă din vestul Londrei, l-am întrebat unde mergem.
- Putem să ne omorâm timpul citind sau glumind. Sau privind filme siropoase, sau ..
M-am uitat la el şi începu să-şi muşte buza de jos. Am început să râd. Oh nu!
- Sau am putea să ne omoram timpul uitându-ne la oamenii prea grpbişi şi prea ocupaţi să se mai bucure de viaţă sau să zâmbească. Ce zici?!
- O idee bună.
Mi-a zâmbit mândru, şi i-am dat un pumn în umăr. Încă îmi arunca privirea 'de lasă că ajungem noi seara acasă'. Presupun că eram roşie toată, dar nu prea îmi păsa. Ce se întâmpla între noi, rămânea între noi.
Am renunţat la ideea de a lua un taxi, şi am mers o bucată bună de drum până la următoarea staţie de tramvai. Aerul era rece dar plăcut. Îmi făcea bine, parcă mă curăţa. Mâna lui încâlcită în a mea îmi acoperea şi îmi încălzea golurile reci pe care aerul mi le lăsea. Iar săruturile lui erau cireaşa de pe tort, mă făceau să zâmbesc. Stoluri de păsări încă zburau deasupra Vestul Londrei. Oamenii îmbrăcaţi în hanorace şi bocanci maro îţi dădeau un fel de sentiment de 'hei bună, eu sunt toamna, dar iarna se apropie'. Prea fericită ca să mă mai gândesc la sezonul rece care avea să vină şi totuşi ştiind că aveam pe cineva care să mă încălzească, mi-am scuturat capul voind să scap de gândurile inutile. Eram acolo, cu el.. de mână, zâmbind şi glumind. Nu aveam nevoie să îmi pierd timpul cu lucrurile care nu meritau timpul meu. El merita tot, şi doar faptul că era acolo, un gând îmi trecu prin cap, şi eu meritam asta. De fapt, meritam tot!

- Mall, deci? am spus mirată, sarcastică dar şi cu o undă de neplăcere în vocea mea.
- Ei haide, unde vroiai să găsim oameni grăbiţi şi ocupaţi? La umbra unui stejar aflat la marginea unui lac. Doar oamenii care au timp merg acolo.
- De fapt, chiar la asta mă gândisem. am spus sarcastică înstrâmbându-mă la el.
Mă reduse la tăcere cu un sărut dulce şi un 'hai, nu o să fie chiar aşa groaznic.' Adevărul era ca eu nu mă aflam printre primele fane ale acestui groaznic, înspăimântător loc plin de oameni la fel, care se numea 'Mall'. Chiar eram curioasă să aflu de unde şi cine i-a dăruit numele acesta. Mi se părea prea şic pentru un asemenea loc..
L-am luat de mână şi ne-am comandat două cafele.. Fugind, râzând, glumind şi vobind tare, atrăgeam privirile celorlalţi, care nu păreau prea mulţumiţi de prezenţa noastră. Le-am dat pace, noi ne vedeam de ale noastre. După ce am obosit să fugim şi să ne comportăm ca nişte copii fără griji şi fericiţi, ne-am aşezat pe o bancă. Nate a spus că vine imediat, după care dispăru. Am dat din umeri şi mi-am concentrat privirea prin jur.. nu era ceva impresionant de văzut, doar dacă.. Stai! Pe toţi Sfinţii, dar aia era chiar Kathe. Sau mă înşel?! nu avea cum să se schimbe în aceste 10 luni, deci tot ea a rămas. Privea nedumerită, căutând un suflet pe care să-l facă să zâmbească astăzi, aşa cum făcea de obicei, aşa cum a făcut şi cu mine. Îmi părea rău pentru ea, de data asta nimeni nu-i acorda nici o atenţie, şi părea dezamăgită. Voiam să merg la ea şi să o îmbrăţisez, dar mintea îmi fu imediat lovită de amintiri şi de cuvinte, de discuţii contradictorii şi de ultimele adio-uri. Nu puteam face asta. Când mă hotăram să plec la ea sau nu, Nate apăru langa mine. M-am uitat liniţtită la el, voind să par în apele mele.. Era prea ocupat cu nu ştiu ce, aşa că nu observă privirea mea plină de şoc. Îmi spusese că trebuie neapărat să ajungem la bar, Joe avea nevoie de noi. Am încuviinţat din cap, şi m-am uitat în urma după ea. Tot debusolată. Mi-am întors repede capul, înainte ca privirea ei să se odihnească pe faţa mea.. Nu voiam să mă recunoască, nu acum. Nu am ştiut dacă a fost prea tarziu sau nu, dar cum făcea dintotdeauna laşa de mine, i-am zâmbit lui Nate şi i-am spus că eram gata de plecare. Mă sărută pe frunte după care îşi puse mâinile după umerii mei. Am plecat, neştiind dacă o lăsam uitându-se încă debusolată prin jur sau dacă acum ne ţintea cu privirea, gândindu-se la cum am avut tupeul de a face un asemenea lucru. Ştiam că mă ura, şi am ştiut dintotdeauna că dacă plec, nici să nu mă mai gandesc la reîntoarcere. Ştiam că dacă pur şi simplu fug, ea, Ann', Harry şi Louis aveau să mă urască cel mai mult, iar Zayn.. de Zayn chiar nu ştiu ce să spun. El poate nici de urât nu se mai osteneşte. Are alte lucruri mai bune de făcut. 

Era un om în care aveam toată încrederea: nu-l cunoşteam.

Zayn.

Era un vis, desigur.. cu siguranţă nu putea fi real.
Stăteam amândoi, tolăniţi pe o banchetă dintr-un tren oarecare, care mergea spre o destinaţie necunoscută. Capul ei se odihnea pe pieptul meu, în timp ce faţa mea era adâncită în părul tare şi aspru. Pe fereastră, locurile şi oamenii treceau aşa de repede încât nu făceam deloc efortul de a fii atent şi a prinde o fărâmă din imagini. Aşa a fost aproape toată viaţa mea.. nu mai contau ceilalţi oameni şi locurile unde ne aflam, atât timp cât era ea acolo cu mine. Atmosfera era rece, dar nu prea îmi păsa. Dormea dusă, oftând din când în când, presupun din cauza unor fărâmituri de coşmaruri. Mi-a povestit odată, de mult, că visa că mă va pierde şi că se trezea plângând, iar apoi toată ziua îi era stricată de acel vis.. singurul lucru care o făcea să uite era un zâmbet de-al meu. De-aş fii ştiut..
Am zâmbit, aşa cum nu mai făcusem de mult. Nu îmi păsa că era doar un vis, nu-mi păsa că mă voi trezi  lângă o altă femeie, într-o parte a patului greşită, fără ca ea să-mi zâmbească prima dată. Îmi amintesc că întotdeauna ne ţineam părţile patului. Luni- eu aveam dreapta, iar ea stânga, şi marţi invers. Îmi amintesc că nu îmi era ruşine să povestesc absolut orice cu ea, fără să o fac să se simtă prost. Totuşi îmi amintesc cum aveam grijă ce fel de cuvinte foloseam şi cum. Îmi mai amintesc cum fugeam unul dupa altul, stropindu-ne cu apă. Când ne jucam de-a v-ati ascunselea prin casă. Cum găteam iar apoi începeam să aruncăm cu mâncare în noi. Cum nu ne era ruşine să fim noi, nişte copii plini de fericire şi împlinire, făcând tot ce le trecea prin cap, în micul lor colţ de rai. Îmi amintesc totul, de parcă ar fi fost ieri. De parcă azi noapte am stat treji, la o cană de ceai, povestind ca obicei cum a fost ziua fiecăruia.  Parcă înainte de culcare, am sărutat-o de noapte bună şi am învelit-o bine. Înca îmi amintesc cum dimineaţa îi era pielea întotdeauna rece, pentru că în cursul nopţii îşi dădea pătura jos. Încă îmi amintesc obiceiul ei dur de a dormi. Înca îmi amintesc cum într-o dimineaţă, m-am trezit cu picioarele ei la pieptul meu. Era o dulce, era o fiinţă caraghioasă, o copilă.. nu era pefectă. Nu avea forme, nu avea faţa unei păpuşi, nu umbla tot timpul pe tocuri şi nici nu purta fuste pe corp. Nu îşi aranja părul tot timpul, ba de obicei şi-l ţinea într-un coc dezordonat. Purta bocanci mai mari cu un număr, îi era lene să se ducă să-i schimbe. Bluzele la fel. Întotdeauna îmi împrumuta din ale mele. Avea pistrui- ceea ce adoram la ea. Ochii ei gri îmi dădeau o stare de bine, ori de cate ori priveam la ei. Mă făcea să mă simt eu.. Ceea ce nu mulţi au reuşit. Nu era perfectă, ştiam. Dar era perfectă pentru mine.. Era deşteaptă.. şi mă făcea câteodată să mă simt mic, deşi ştia că ea era cea pitică!
Am oftat adanc, afundându-mi din nou faţa în părul ei de culoarea pistruilor. Măcar în vise era a mea.. Mirosul persistent de ţigara îmi înţepa ochii. O doamna şi un domn erau aşezaţi la două banchete mai în faţă decât noi. Am zâmbit timid, fără prea multă certitudine în zâmbet. Ştiam că noi niciodată nu o să avem aceeaşi soartă ca acelor doi bătrâni. Şi durea asta. În spatele nostru era un bătrânel singur, servindu-şi micul dejun, având ca suport un ziar aflat pe genunchi. Imediat tristeţea se instală în inima mea. Uram să văd persoane singure şi triste, care nu vorbeau cu nimeni şi care nu aveau pe nimeni. Care trăiau singure şi mâncau singure. Care erau cu totul detaşate de lumea reală, având o lume a lor.. Mai uram şi faptul că eu, mai devreme sau mai târziu, aveam să devin una dintre ele..

Am deschis ochii, dar lumina puternică mă forţa să-i închid la loc. După câteva secunde, am auzit o voce dulce şi un surâs perfect sincronizat, asemănându-se cu o cascadă care curgea fără încetare într-o dimineaţă înnsorită, ţinând-ui companie nişte ciripituri de vrăbioare. Totul era perfect, deşi preferam variantă imperfectă a lui Ev: 'hai somnorilă, nu am timp de pierdut.' Din păcate, am fost dezamăgit să aud varianta a majoritatea fetelor care au călcat pragul dormitorului meu: 'iubire, dormi?'
Bleah!


Am coborât scările doar în panatalonii de trening, nepăsându-mi că mai împărţeam casa cu încă 6 persoane, dacă nu o puneam şi pe Leah sau Rose sau cum o chema, care tocmai a plecat. Am căutat după pachetul de cereale vreo 5 minute, doar ca să constat că lapte nu mai aveam. În timp ce eram atent la ce aş putea să mănânc din frigider şi înca cu gândul la visul pe care l-am avut aseară, cineva mi se adresase.
- Iar faci nebunii?
M-am întors cat ai clipi ca să văd persoană care tocmai mă prinsese când păcătuisem.
- Maraaaa. Da aşa de devreme trezită? Şi ce frumoasă suntem, chiar la ora asta!!
- Dada! La ora asta?! E 2, băiete. Nici nu-i de mirare că târfa care tocmai a plecat nu ştie la ceasul din sufragerie, de a aşteptat până te-ai trezit şi nu a obiectat nimic când ai dat-o afara. Mă întreb, aşa fac toate târfele?
- La ce te referi? apăru şi Anna. La faptul ca nu ştiu citi la ceas sau că se lasă călcate în picioare în ultimul hal?
- Asta e meseria lor, am ridicat din umeri încercând să mă apăr.
- Nu voia sa fie invitată până jos? Să-ţi cunoască 'familia', sau eu ştiu.. chestii pe care fetele fac după ce 'fac treaba aia'. Presupun că e deja foarte serios între voi..
Am început să râd. Aveau chef de glume şi dimineaţa, sau mă rog, cât o fii ceasul.. ceea ce însemna că nu puteam să mai scap de ele deloc în decursul zilei.
- Serios, când ai s-o înviţi jos? La un mic dejun copios, aşa.. să-i mulţumeşti pentru o seară plină de dragoste? se alătură şi Mara ideii Annei, făcându-mi cu ochiul.
- Poate să ne spui ceva despre ea. Să o cunoaştem mai bine.
- Să le cunoaştem mai bine, se alătură inamicilor şi Anne. Nu cred că azi e roşcata, mâine brunetă iar poimâine îşi pune pierce şi se face blondă.
Bun. Asta mai lipsea. Lui Anne nu-i puteam face faţă, oricât m-aş fi străduit.
- Dar stai, adăugă ea. De unde să le cunoşti sau să le ştii povestea când tu de abia le ştii numele?! Sau greşesc eu?
Am lăsat capul în jos, eram deja dezgustat de mine.
- De aceea, Mara i se adresă lui Anne, când încerca să scape de ele, le numea 'scumpo' 'dulceaţă' şi chestii. Tu niciodată nu vorbeşti aşa, adică nu din cate ştiu eu. Sau poate, ai început şi tu să adaugi în vocabularul tău cuvinte de astea, 'şic'.
Au început toate trei să râdă, iar eu mi-am dat ochii peste cap. Le lăsam să se bucure. Puţin îmi păsa.. O treabă însă mă sâcâia.
- Dar voi de unde ştiţi toate chestiile astea? am întrebat curios. Cumva mă urmăriţi?
- Oh nu, a început Anne din nou să râdă. Tu crezi că eu îmi irosesc timpul urmărindu-te pe tine? Trăim în aceeaşi casă, helăăău. Camerele noastre sunt despărţite doar de câţiva centimetri de perete, asta însemnând că auzim tot. Strigătele şi toate vrăjelile tale pe care le aplici încercând să scapi. Mie mi se pare amuzant, dar nu şi atunci când am de învăţat şi de dormit. Aşa că te rog, ţine-ţi târfele departe de casa aceasta.
- Sau dacă nu, găseşte-ţi una şi  prezint-o. Aşa poate nu o să mai avem de suportat toate discursurile tale plictisitoare pe care le ţi în fiecare dimineaţă.
- Şi, dacă ne-o prezinţi, fă cumva să-i ştii şi numele.
Au început din să râdă, cu atâta poftă încât Mara aproape să înecă cu cereale. Staii! Lapte?!
- Lăsaţi-l să respire fetelor!
L-am văzut pe Harry stând în pragul uşii de la bucătărie zâmbind.
- E viaţa lui, greşelile lui.. oricum o dă în bară şi fără să vă strufocaţi voi să-l faceţi să-şi dea seama de asta, credeţi-mă!
- Mda, frate. Mersi, ce pot să spun!
Mi-am dat ochii peste cap şi am ieşit din bucătărie, încă auzindu-i şuşotind.. Am deschis uşa de la dormitor şi mi-am aruncat trupul în cearceafurile albe. Ştiam că nu era bine ce făceam.. lui Ev nu i-ar fii plăcut să folosesc o fată iar după să o arunc, fără să-mi pese. Până la urmă era singurul lucru care mă făcea pentru câteva minute să uit de toate. Am tras perdelele la loc şi camera deveni brusc rece şi întunecoasă. M-am trântit din nou în pat, scufundându-mi capul în pernă. De obicei făceam aşa când eram supărat sau mă necăjea ceva, doar ca în loc de pernă- era părul ei. Mirosul acela plăcut şi aromat, care mă liniştea pe loc şi mă ajuta să adorm mai repede. Dar nu era aici, nimeni nu mă mai liniştea, nu prea mai dormeam, şi când o făceam, adormeam greu. În aceste luni mi-am dat seama că întreaga mea existenţă depindea într-un fel de ea. Şi că atunci când ea a plecat, a plecat şi o mare parte din viaţa mea. Şi lucrurile mici care îmi aducea pacea şi bucuria.. din tot ce fusesem odată 'eu'.
M-am răsucit pe cealaltă parte şi lăsând să-mi cadă o lacrimă, am îngânat ca şi cum şi eu aş fii sperat să cred asta 'O să fie bine'.


Ev

Perfect.
Adică puţin perfect.
Sau deloc.
Pe lângă zâmbetul lui şi ochii aceia albaştrii care te făceau să roşeşti făr'să vrei, era colegul meu. Unde mai pui că împărţeam acelaşi apartament. Şi-l vedeam în fiecare zi.. Şi în fiecare minut îmi aminteam de sărut. Şi cât de perfect a fost totul. Şi roşeam iar.. Şi uram asta.
- Ev! Mai stai mult în baia aia? Serios, mai au şi alţii nevoie de ea.
- Fugi de aici! Nu glumeşti?! am spus în timp ce îmi pieptănam părul liniştită, nedând niciun semn cum că m-aş fii grăbit. Iubeam să mă cert cu el, ceea ce e ciudat. Niciodată nu mi-a plăcut să mă cert cu cineva. Iar apoi, o făceam pentru că nu vroiam nici în ruptul capului să-i arăt vreo simpatie sau ceva de genu, nu vroiam să-i fac speranţe.. Cu cât îl făceam să mă urască mai tare, nu avea să se îndrăgostească de mine.. şi cu atât eram şi eu ocupată să fac asta nu aveam timp să mă gândesc la el în felul acela. Era cea mai genială idee care îmi venise vreodată.. Sau, aşa mi se păruse atunci.
- Serios Ev. O să întârziem la lucru. Nu fii prostuţă, ai nevoie de slujba asta!
- Haha. Nu-ţi fac jocul, blondule! Şi-n plus, am spus ieşind, tu o să întârzii, nu eu.
S-a înstrâmbat la mine, dar apoi un zâmbet îi apăru pe faţă.  
Oh nu, asta nu era de bine.
- Ce frumoasă eştii!
I-am scos limba şi m-am înstrâmbat, sperând că asta îl va face să îşi schimbe părerea. Nici o şansă. El tot mă privea fascinat.
- Şii, erm.. te dai azi din cale?!
- Oh scuze, a spus roşiind. Doar că eşti aşa frumoasă. Ştiai asta? Adică ţi-ai mai spus asta cineva? Adică, cum să nu-ţi spună?! Doar eşti frumoasă, adică ă ă.. scuză-mi bâlbâială.
Am dat din cap, încă uitându-mă mirată la el.
- Cine eşti şi ce-ai făcut cu băiatul care nu vorbea mai deloc?!
- Cred că tu tocmai ai schimbat asta.
- Prostii. Hai pleacă şi pregăteşte-te. Dacă întârzii mult, să ştii că nu te aştept.
- Binee, binnee. a spus intrând vesel în baie.
Am oftat. nu era de bine, nimic nu era aşa cum vroiam eu.  
Unde e planul B? 
Nu am un plan B, mi-am răspuns singură la întrebare.
Ziua trecu bine, sau mă rog, exceptând fazele când  se înholba la mine şi uita să mai răspundă clienţiilor. Sau când i-am zâmbit timid, neştiind că asta va duce la el pe jos cu două tăvi pline de mâncare. Nu mi-am putut oprii un chicot. Era un caraghios.
Dar de cine îţi aminteşte acest caraghios? 
De mine, am oftat. De vremea când eram şi eu o îndrăgostită.. Parcă mi-e dor.



- Hei, aici erai! Te-am căutat peste tot.
- Hei! am spus timid.
Nate stătea şi se uita de pe fereastra camerei  mele, la mine care mă aflam pe acoperiş.
Niciodată nu credeam că voi zice asta, dar..
- Hai aici sus!
- Eu? a spus mirat.
- Mai vezi pe cineva?! am ridicat amândouă sprâncenele.  
Adevărul e că, e aşa drăguţ.. şi tembel. Am spus lăsând să scap un zâmbet.

- Deci? a spus în timp ce se aşeză lângă mine.
Şi nici la asta nu mâ gândisem vreodată, ce fac aici?!
- Ţi-e frig?! Uite, acoperă-te cu plapuma mea..
- Sigur nu te deranjează?! a spus mirat. Nu a mai aşteptat răspunsul meu. A aterizat lângă mine.
Păi, măcar e mai cald. Am spus încercând să mă conving că nu făcusem un lucru aşa rău.
- Pot să, hmm.. să te îmbrăţişez? Adevărul e că e cam frig, şi ăă, ai putea răci.. de fapt am putea amândoi răci, iar apoi Joe, ăă .. cine ar mai sevi?, şi ăă..
- Taci şi îmbrăţişează-mă! am spus doar ca să tacă, deşi mâna lui în jurul umerilor mei şi corpul lui aşa aproape de mine, îmi dădeau o stare de comfort şi de bine, aşa cum nu mai simţisem de mult.
- Ştii, eşti aşa specială! Dar tu, ah..
- Eu ce?!
- Nu te tratezi aşa cum ar trebui. Eşti aşa frumoasă, şi deosebită, şi ochii aceia.. doar, pff..
- Uită-te în ochii mei. Ce vezi?! am spus încercând să fiu veselă şi să scap de toate prediciile. Speram doar să pot minţi şi cu ochii la fel cum puteam minţi şi cu gura.
- Durere şi un suflet gol. Şi ăă, adăugă, oricine ţi-ar fii făcut asta, e un monstru.
Arătă cu mâna spre inima mea.
- E o cruzime să te joci cu sufletul unei femei.
- Ştii, câteodată îmi pari un copilaş scump şi flămând după iubire, dar tu de fapt oferi iubire.
Se înroşise.
- Eşti frumos, Nate. Şi deştept, şi bun.. şi sigur vei găsi o fată potrivită pentru tine, într-o zi, doar că..
- Opreşte-te!
Am oftat.
- Nu, nu face asta. i-am simţit durerea din glasul lui. Nu înlătura oamenii pentru că tu crezi că-i vei răni. Poate cu ei, toţi, poţi să faci asta. Dar cu mine, te rog, nici în gând să nu-ţi treacă aşa ceva. Lasă-mă să te iubesc, asta e tot ce îţi cer.
Nu mi-am dat seama că plângeam până ce mi-am auzit vocea tremurând..
- Şi dacă, nu sunt îndeajuns de bună?! Dacă cumva greşesc, dacă cumva mă las bătută?
De data asta şi el avea lacrimi în ochi.
- Oamenii greşesc, şi o ştiu. Poate şi eu am să greşesc.. dar iertăm şi mergem mai departe. Iertăm pentru că iubim, greşim pentru că iar iubim.. nu îţi cer să-mi fii fidelă, nici să mă iubeşti mereu.. nu-ţi cer să fii înnebunită. Îţi cer, şi cerul mi-e martor, doar să mă laşi să te iubesc.
Nu am mai apucat să protestez sau să spun ceva, mă prinse de umeri şi mă sărutase. Şi nu, nu a fost la fel de dulce ca primul.A fost perfect..  şi mi-a plăcut aşa de mult, că l-aş fii sărutat toată viaţa.
Dar m-am trezit dintr-odată: Drace, ce fac eu aici?!