Cancerul sentimentelor..

Ev

E 11:12 şi încă nu a plecat. Nu ştiu ce aşteaptă. Nu ştiu nici eu ce aştept. Sunt confuză. Nu m-a sărutat, dar m-am simţit ca şi cum ar face-o. M-a îmbrăţişat o dată, strâns dar lejer, nevoind să mă rănească dar nici să îmi dea drumul vreodată. Îi simţeam parfumul şi de data asta chiar m-am îmbătat cu el. Puteam şi muri, nu mai îmi păsa. El era acolo, lângă mine şi mă ţinea în braţe. Acesta era paradisul meu. Acesta însemna totul. Dar nu ştiam ce însemnam noi, nu ştiam ce însemna îmbrăţişarea. Nu ştiam nimic..
 Mă simţeam mai bine şi am şi zâmbit de vreo două ori. Voiam să ieşim afară, să străbatem străzile, să ne înecăm cei doi ani în ele, să dispară şi să fim fericiţi. În schimb, ne-am învelit cu plapuma mare şi groasă, şi în braţele lui, cu el acolo, la căldura, îmbrăţişată, am adormit.
Ceasul sună ora 9. Am deschis somnoroasă ochii şi spre uimirea mea, nu era acolo. De fapt, naiva de mine. Probabil şi-a băut cafeaua şi a plecat. Nimeni nu rămâne, nici măcar el. Mi-a strâns ochii să nu las lacrimile să cadă şi mi-am spus că e ok. Dar eram? De mult visam la o dimineaţa cu el, la un sărut de bună dimineaţa şi la o îmbrăţişare călduroasă. Nu a fost. A trecut ceva timp până am realizat ce vise stupide şi cât de idioată puteam fi. Mi-am petrecut dimineaţa uitându-mă pe pereţi, scriind în jurnal, închizând ochii şi imaginându-mi totul, toată ziua de ieri, toate cuvintele, tot ce a vrut să fie el..
Am început să regret că nu m-am putut bucura îndeajuns de el. Că nu am simţit destul de mult, că nu l-am sărutat când încă mai aveam ocazia. Încă mai simţeam firele de păr negre între degetele mele, dar senzaţia pălea cu timpul. Căldura din îmbrăţişare şi ea se răci şi zâmbetul lui, mai devreme sau mai târziu, simţeam că va dispărea în neant.
M-am ridicat încet, ducând cu mine boala şi amintirea de ieri. Toate mă apăseau, toate îmi aduceau aminte de mine şi cât de inutilă sunt. Nu l-am putut păstra. Am adormit, în loc să îmi petrec toată noaptea privindu-l şi descoperind fiecare părticică din el care s-a maturizat şi a crescut în acest an. Părea mai calm, îşi înghiţea cuvintele, mai cu greu, dar o făcea. Cântărea totul, orice situaţie, orice cuvânt, orice privire. Ştia când să sărute, când să îmbrăţişeze şi mai ales când să tacă. Ştia să privească în ochii şi să nu spună nimic. 'La ce bun să vorbeşti şi tu când toate vorbesc pentru tine?' Când dintr-o îmbrăţişare poţi simţi totul, când dintr-o sărutare tatuezi pe buzele celuilalt singurele două cuvinte care sunt de ajuns.. singurele cuvinte care explică o mică parte din toate sentimentele acelea? Din toată învălmăşeala ? Să le pui în tine, să le simţi, să le trăieşti, să le uiţi, să le dezgropi iar.. Nici nu-i de mirare că sunt aşa bolnavă! Poate am cancer la inimă. Poate am cancer la sentimente. Singurul leac era el. Dar unde era el? Era plecat!
 Am aruncat de pe mine pijamalele şi am intrat în baia albastră. Mi-am lăsat sentimentele lângă papucii de casă şi am intrat în apa călduţă. Spumă, lumina soarelui, apă, eu, perdele albastre, oglindă, viaţă. Mi-am lăsat capul pe o parte a căzii, amintindu-mi înc-o dată totul. Am dat ziua de ieri pe repeat şi, fără popcorn de data asta, am înghiţit în sec, permiţându-i din nou fricii, durerii şi fericirii să dea buzna în mine. Sentimentele erau singurele care mai rămaseră afară. Poate într-o zi, am să le uit lângă papucii de casă pentru totdeauna!

Zayn.

Zâmbea în somn. Am şi uitat cum era sentimentul acela. Genunchii îmi tremurau puţin. Emoţii?! I-am dat un fir de păr la o parte şi am stat aşa, o bună vreme, privind-o şi ascultându-i bătăile regulate cât şi respiraţia. Am strâns în mine un an de durere care s-a risipit după două secunde de o privit. Sprâncenele arcuite, genele şatene şi buzele cărnoase vorbeau de la sine. Mă puteam pierde în ea, dacă nu-mi ţineam firea în loc. Puteam devine şi eu un bolnav de cancer, un bolnav de ea. Am respirat adânc, privind-o şi analizând-o, nu părea să se fi schimbat mult. Deşi cred că aerul german îi făcuse bine, pielea ei cât şi comportamentul foarte agitat dădeau senzaţia că nu a plecat niciodată din Anglia, sau doar boala era de vină?  Îmi spusese mai de mult că Germania era singurul loc unde găsea o linişte adâncă.. şi mai erau braţele mele.
Am continuat să o privesc, s-o respir, s-o las acolo în mine. Ştiam că acolo va rămâne întotdeauna, chiar dacă ea moare. Ştiam că nu mă va părăsi, că nu va pleca.. ştiam, deşi nu era adevărat. Oare a fost bine ce a făcut? Că a plecat pentru mine, că ştia de boală, că a vrut să mă obişnuiesc fără ea şi când voi afla să fie mai uşor?
De ce a trebuit să plătesc eu greşeala ei? Nu era o decizie care să-i fi aparţinut în întregime. Dar ce ar mai conta asta acum? Acum când totul e deja pierdut.
Dacă plecam acum, dacă nu mă mai întorceam niciodată? O să-i treacă peste o zi, două. O să simtă şi ea puţin din ce am simţit eu. Dar o să fie bine. Pe când eu, eu o să am de suportat nu numai faptul că ea pleacă, şi de data asta pe bune, şi faptul că am părăsit-o şi că nu am fost cu ea când a avut cea mai mare nevoie. Patetic, asta sunt. Doar să mă gândesc la aşa ceva, îmi făcea rău. Eu niciodată nu o să-i pot face ce mi-a făcut ea mie. Niciodată nu am s-o părăsesc. Doar atunci când mă va alunga ea. Doar atunci o să-mi iau inima sfărâmată, o să ies pe uşă şi o să mă aşez pe pragul de la intrare, cerşind iubire, din nou şi din nou şi din nou. Şi chiar dacă mă va arunca din nou, şi îmi va rupe inima din nou, eu tot o voi lipi la loc, îmi voi ocupa locul şi voi aştepta din nou. De ce? Pentru că asta era singurul lucru pe care îl ştiam. Pentru că eram fără minte, tânăr şi iubeam doar o femeie. Pentru asta, nu îmi trebuia minte şi nici orgoliu sau demnitate. De ce să-ţi mai trebuiască lucrurile de genul acesta când o aveam pe ea? De ce să n-o am? De ce să mă mulţumesc cu Danielle, fata care mă iubea, când pot să o am pe Ev, fata care doar mă alunga şi îmi rupea inima. De ce să am ceva ce pot avea, când pot să tânjesc o viaţa întreagă la ceva ce nu pot avea? Pentru că Ev e imposibilul pentru mine. Pentru că ori de câte ori ne regăsim, mă alungă. Mă alungă ea, cancerul din ea, idioţenia ei, copilăriile ei. Dar eu mă întorc de fiecare dată, mai rănit, mai sfâşiat dar cu mult mai fericit. Pentru că nimic nu se poate compara cu acel moment, în care o priveam, o ştiam în braţele mele şi o aveam. Cu siguranţă mâine voi fi cu Danielle, sau la cimitir, sau în prag, aşteptând să mă cheme să mă rănească din nou. Şi din nou şi din nou. Începea deja să sune bine chiar şi executarea mea, războiul meu, moartea mea. O inimă aveam şi nici pe aia nu o aveam întreagă sau să îmi aparţină. Pentru că era singurul om care putea face tot ce voia din mine, pentru că nu puteam zice nu, pentru că asta e iubirea. Să te dai cu totul, să te faci cunoscut persoanei iubite, să te ştie, să te cunoască şi să fie singura care te poate omorî încet, cu iubire. Asta e iubirea, cancerul sentimentelor!

 - Te iubesc! am şoptit. Şi luându-mi mâna de după capul ei, învelind-o bine şi sărutând-o pe frunte, am ieşit din cameră. Era timpul ca ea să lupte pentru mine, era timpul ca ea să mă caute, ea să stea în prag, ea să se omoare încet pentru mine. Era timpul să îmi dovedească că încă mai simte ceva pentru mine, că nu va trăi doar dintr-o amintire. Că nu va trăi, cât mai avea zile, doar din ziua de ieri. Era 5 dimineaţa, am ieşit afară, era rece, era Februarie. Mi-am aprins o ţigară, şi odată cu ea, şi orgoliul meu.

Scrie pe cer..

Ev

  Am rămas aşa, ca o stană de piatră, în şezut, la marginea patului, cu privirea în gol. Ştiam că încă mai era acolo, îl simţeam. Nu aveam curajul să mă întorc iar el nu avea curajul să îmi arunce nici măcar două vorbe. Poate dacă ar fi plecat, aş fi fost măcar sigură de ceea ce vrea.. dar aşa nici nu vobeşte şi nici nu pleacă. Mă simt mult prea slăbită pentru asta, şi nu mă refer la cancer. Toată situaţia şi mai ales, ultimele cuvinte ale lui încă îmi menţin persoana confuză. Ce pot să spun? A trecut un an, am scris mii de cuvinte şi zeci de foi şi acum când stau faţă în faţă cu el pur şi simplu nu pot să spun nimic. Nu îmi vine nimic şi nu simt nimic. Nu ştiu cum e şi dragostea asta.. o simţi doar când nu o mai ai cui împărtăşi. Te seacă, te sfâşie şi atunci când ai posibilitatea de a te vindeca îţi face rău mai tare, te lasă confuză şi nesigură de sentimentele tale şi ale lui.
  Într-un fel mă tem pentru el. Mă tem, mă tem mai mult decât mă tem pentru mine. Dacă nu va trece peste.. Dacă se va gândi cum ar fi fost dacă nu ar fi pierdut acel an şi m-ar fi avut lângă el mai mult? Dacă..
 - Ştii ce doare cel mai rău? vocea mea spartă umplu toată atmosfera tensionată.
Nu am auzit niciun 'nu', niciun oftat, nimic.. probabil aştepta să continui. Probabil aştepta ceva, orice. Să-i spun că sunt bine, că nu o să plec. Probabil aştepta să umplu golul pe care l-am lăsat între noi. Oare nu ştia şi nu vedea că nu aveam cu ce?!
 Mi-am înghiţit nodul din gât şi am încercat să dau tot ce-i mai bun din mine.
- Nici nu mai ştiu cum e să simţi.. ceva.. orice..
Ce făceam? De ce-l torturam atâta? La naiba Ev, puteai rămâne. Puteaţi avea cel mai bun an. Anul vostru.
Mi-am închis ochii şi am încercat să mi-l imaginez, aşa cum l-am văzut când s-a întors. Am trecut peste şocul care se putea observa în privirea lui. Am trecut peste durerea din ochii lui.. Am trecut peste toate şi am observat cât de frumos era. Cum am putut răni o asemenea persoană?
- Ar mai avea rost să mai simţi..?
Mi-am lăsat capul în mâini. Nu mai trebuia să continue, ştiam deja ce voia să spună. Îi simţeam durerea în voce. Tremura. Nimeni nu merita să mă vadă în halul acela.. mai ales el.
- Pentru că, la naiba Ev, eu aş da acum orice să nu mai simt nimic!
Nu am mai ştiut ce să spun. Am stat acolo, în întuneric, ceva ce mi-a părut a fi ore.. Timpul se scurgea, eu plecam încetul cu încetul, dar el încă era acolo.  El întotdeauna a fost acolo.
Am tresărit la auzul telefonului.. m-am uitat absentă la el cum sună şi sună. Eram pe moarte, Doamne, oare când îmi voi da seama de asta?! Eram pe moarte şi pierdeam oamenii şi acum. Cred că la asta mă pricep cel mai bine. De ce îl îndepărtam pe Nate? Blonduţul cu ochi albaştri. Băiatul pe care l-am căutat toată viaţa mea. Loial, liniştit, iubitor.. Nu mă meritam eu, dărămite ceilalţi.
- Trebuie să termini..
M-am încruntat. Să termin? Dar ce făceam.. ?
- Adică, te uiţi la telefonul ăla şi aproape l-ai ars din priviri.. dar în acelaşi timp eşti absentă, cu gândul în altă parte, întotdeauna în altă parte..
Mi-am ridicat privirea ca s-o întâlnesc pe a lui. Stătea în genunchi, în faţa mea. Dacă aş fi fost mai atentă şi nu prea absorbită de el aş fi observat zâmbetul fugar pe chipul lui atunci când şi-a pus mâna stângă pe piciorul meu iar eu i-am acoperit-o cu degetele.
- Atât de fin.. am spus şoptind.
Şi-a ridicat privirea de la degete la mine, absorbindu-mi cuvintele şi tot ce puteam transmite.. Părea pierdut, parcă mai pierdut decât mine. Îmi luă mâna şi o aduse la faţa lui, închizând ochii, nelăsând nicio bucăţică nesărutată. Ce am putut face? Am pierdut băiatul pe care l-am iubit cel mai mult din teama  de-a nu-l sufoca cu mine, prezenţa mea, iubirea mea, boala mea.. Eram o adunătură de nimic şi de gunoaie.
Şi-a deschis din nou ochii, un zâmbet apărându-i în colţul gurii. Apoi lăsă capul în jos, ruşinat..
- Ce?
Râse puţin, am putut să observ asta. Apoi dădu din mâna ca şi cum ar fi fost un fleac. M-am surprins şi eu pe mine râzând.
- Hai, spune..
Îmi luă din nou mâna şi o sărută, apoi aruncându-şi privirea prin cameră, încerca să nu dea ochi cu mine în timp ce vorbea.
- Dintotdeauna am visat la momentul acesta. Să îţi zâmbesc şi tu să-mi zâmbeşti înapoi. Şi acum, că a venit, cred că pot să mor liniştit.
Ceva m-a înţepat în inima ca o săgeata. Cât de proastă am putut să fiu? Clar că l-a durut. L-a durut greşelile mele, mofturile mele, 'nu am chef astăzi'-urile mele. Cum nu am putut să îmi dau seama? Un an întreg l-am lăsat să îndure. L-am torturat din greşelile mele.
-  Îţi aminteşti?
Buzele lui formau ceva care părea a întrebare.
- Ţi-am promis că nu o să-ţi las mâna niciodată?
- Da, am zis sec.
- Uite, vezi?! îmi strânse mâna puţin mai tare iar apoi o duse la obrazul lui. NICIODATĂ!

Danielle.

Mi-am luat gândul de la el puţin timp. Avea nevoie de spaţiu. Avea nevoie să fumeze o ţigară singur şi să se gândească. Ştiam asta.. Dar faptul că a plecat aşa, pur şi simplu, m-a lăsat confuză în primul rând. Da, am auzit telefonul. Am auzit răguşitul 's-a întors'.. Am auzit tot. Nu ştiu dacă ar fi trebuit să mă doară, ceva acolo, înăuntru. Ciudat e că nu mă doare. Şi conştientă fiind că ea s-a întors, eu avem să rămân în umbră. M-am ridicat de la masă şi am aruncat farfuria cât colo, apoi luând o ţigară am încercat să mă calmez. M-am uitat pe fereastră la oamenii cum treceau grăbiţi, maşinile care claxonau şi la cerul gri şi posomorât. Oare toţi aceştia ştiau că în acel moment ceva tocmai se rupse în mine?! Aveau habar?! Sau eram singura care ştia toate astea, singura căreia-i păsa?!
O înţeleg, îl înţeleg şi încerc să înţeleg totul. Nu e ca şi cum el e al meu acum, nu e ca şi cum inima lui e la mine. Am ştiut dintotdeauana că dacă aveam de gând să-l iubesc, trebuia să-l iubesc fără inimă. De ce am fost atât de naivă să cred că şi-o va lua înapoi pentru mine? Cum să facă asta, când locul ei era la ea? Am încercat să mă detaşez puţin de toate probleme, să uit pentru o perioadă de timp de tot. M-am relaxat, am inspirat aerul rece de Februarie şi am închis ochii ca să cad în abisul morţii mele, din punct de vedere sentimental. Tot ce îmi venea acum în gând era întrebarea de care m-am temut întotdeauna: cum ucizi sentimente?
Presupun că nu e chiar aşa greu, presupun că o îngheţată, un film bun, cineva nou, o melodie, un zâmbet ajută. El a trecut prin toate acestea, de ce nu a uitat? Ce fel de dragoste împărtăşesc ei doi? Ce fel de dragoste e asta ce nu moare niciodată, chiar dacă ei o fac?
Mi-am scuturat capul, prea multe gânduri fără sens. Din câţiva paşi am ajuns în dormitor şi am început să mă îmbrac. Nu ştiu ce aveam de gând să fac, totuşi nu mai puteam suporta apartamentul acesta, nu mai puteam suporta parfumul lui.. nu acum când ea avea să miroase a el.
Am trecut strada şi mi-am îndesat căştile în urechi. Mi-am dat părul în faţă, acoperindu-mi ochii deja sătuli de atâta lumină. Aveam nevoie de întuneric şi ştiam ce se potrivea cel mai bine în acel moment; o băutură, într-un bar oarecare.. convenabil fără ferestre.
M-am aruncat pe un scaun oarecare şi fără să-mi dau seama ce comand, mă trezesc puţin mai târziu cu un pahar de vodka. Am auzit pe cineva râzând în spatele mele. Mă întrebam ce era aşa amuzant..
- Să înţeleg că tu mergi pe citatul: ''Iubire?! Nu, prefer vodka.''
Doar când am auzit cuvântul 'vodka' mi-am dat seama că se adresase mie. Într-un final, până şi vocea mi se părea cunoscută. M-am întors doar ca să dau ochii cu Felix. Părul blond îi cădea peste frunte în mici bucle. Nu ştiam că avea părul creţ, de obicei tot sus îl ţinea. Când făcu un pas mai în faţa, lumina a căzut peste faţa lui şi am putut să-i observ albastrul din ochii lui. Mirific. Mi-am ţinut totuşi gândurile şi sentimentele în frâu. Mai făcu un pas, mişcarea aceasta lăsându-mi să-i admir corpul în toată splendoarea lui. Tricoul alb, mâinile goale şi puternice, venele ieşind la suprafaţă. Mi-am ţinut respiraţia pentru câteva secunde. Întotdeauna mi s-a părut Felix superb dar nu ştiu ce tocmai mi se întâmplase. Oare era doar în capul meu totul? Nevoia de a cunoaşte pe cineva şi de a avea pe cineva care să mă iubească şi el la rândul meu?
-  Unde îţi este evreul?
M-am înstrâmbat din nas. Felix niciodată nu a fost de acord cu relaţia mea cu Zayn. Nici măcar nu-l plăcea. Nu-l ura, dar nu avea o părere aşa bună despre el.. o părere pe care începeam şi eu s-o am într-o oarecare măsură. M-am aşezat din nou pe scaun, dând din mână ca şi cum nu ar fi fost o mare scofală.
- Te simţi bine?
Vocea lui cât şi cotul lui pe bar mă făcuseră să îmi pierd minţile. Nici nu ştiu cum am făcut-o. Ştiu doar că m-am repezit înspre el şi l-am lăsat fără aer, înpărţindu-l acum cu mine. Nu a fost nu ştiu ce, deşi eu şi el am mai experimentat lucrul acesta. Felix a fost într-un fel băiatul pe care-l cunoşteam dintotdeauna, prietenul meu cel mai bun. De când eram mică mă vedeam căsătorită cu el. Zayn a fost cel ce a schimbat şi a dat toate planurile peste cap. Dacă nu ar fi fost Zayn, dacă..
Nu am ştiut ce să mai fac, aşa că mi-am luat geanta de pe bar şi ascuzându-mi faţa cu părul, m-am ridicat şi m-am îndreptat înspre uşă. Nu a venit după mine, aşa cum speram. Nu am simţit nicio mână pe umărul meu. Dar urechile mele au putut să culeaga ceva fărâme din strigătul lui înainte să ies pe uşă:
- .. îmi pasă!