Zayn.
- Ca ce?
Liam stătea în pragul uşii cu mâinile în sân, uitându-se suspicios la mine.
- Să nu îndrăzneşti să-mi arunci privirea aia. E problema mea dacă mă mut, şi mai e iarăşi problema mea cu cine.
- Bine. Nu te-a judecat nimeni.
Dând din umeri dădu să plece când mi-am călcat pe orgoliu şi am făcut un lucru pe care nu credeam în veci că-l voi face:
- 'Ea'.. ăăm, e bine?
- Cât de bine crezi că poate fi?
Am lăsat capul în jos. Toată situaţia aceasta îmi dădea dureri de cap. Până la urmă eu chiar nu am înţeles ce s-a ales de noi. Într-o dimineaţă m-am trezit singur în pat, fără ea acolo .. Atunci am ştiut că am pierdut-o şi jur pe tot ce am eu mai scump, nu am încetat niciodată să aflu de ce.
În timp ce îmi aranjam hainele în geamantan, am ştiut că dacă plec acum, e chiar pe bune. Nu mai e nicio cale înapoi. Am făcut, acum câteva luni cea mai mare greşeală a mea. Defapt două: una că am pierdut-o, a doua că nu am luptat îndeajuns să o ţin lângă mine. A fost vina mea, în ambele cazuri. A fost vina mea în tot. A fost vina mea că ne-am rănit reciproc, că am făcut-o dinadins, doar pentru că ne mergea prea bine. A fost vina mea că mi-am lăsat armele jos, cât şi ale ei şi ne-am luat la pumni şi palme. Nu acesta era planul. Planul era să trăim fericiţi până la adânci bătrâneţe.
Am oftat. Ştiam, îmi păsa prea mult!
Am coborât scările cu geamantanele după mine, casa era pustie. Doar Liam şi Anna mai locuia acum în ea, ceilalţi fiind toţi împrăştiaţi.. Până la urmă, trebuia să o fac şi eu. Nu aveam de gând să mai suport toate 'te iubesc-urile' şi săruturile lor de dimineaţă. Mă făceau să-mi fie greaţă..
Liam era în bucătărie, şi a rămas acolo în timp ce mi-am luat 'la revedere' de la casă. Nu am fost uimit nici atunci când a plecat în camera lui şi mi-a oferit în loc de 'rămas bun' un 'treaba ta, AMICE'. Am îngânat un 'şi eu te iubesc', cu toate că mă îndoiam în acel moment că el o făcea.
Am deschis portiera de la maşină, şi am zâmbit în timp ce m-am văzut la volan, singur, cu vise şi cu un viitor în faţă. Ceva din acea situaţie îmi părea familiar, iar după două secunde toată vraja s-a rupt. Era o zi de Noiembrie, ca aceasta.. totul era la fel, eu la volan, plecând de acasă cu ea .. Un singur lucru diferă acum, scaunul de lângă mine, e gol!
Mi-a spus să ne întâlnim la 8 la un băruleţ de lângă Hyde Park. Aveam să-l recunosc după un steag roşu iar pe el fiind scrise următoarele cuvinte 'Joe'. Ceva din nume îmi adusese o amintire neplăcută, în timp ce parcam peste stradă. Speram doar să nu fie acelaşi bar şi acelaşi Joe. Am ţinut aceeaşi rugăciune din parcare până în prag.
Am văzut-o, stătea adâncită într-o conversaţie cu unul dintre colegii ei enervanţi, Felix. Danielle părea aşa sedusă de cuvintele şi probabil, glumele lui încât dacă nu ai cunoaşte-o, ai zice că o poţi face un-doi. Am zâmbit, juca aşa un teatru. Am mai făcut un pas în faţă, cercetând cu privirea camera. Nu, nu era barul lui Joe, sau mă rog, nu era barul pe care obişnuiam eu să-l ştiu. Era cu mult mai mare, însă atmosfera îmi aducea aminte de serile acelea de sâmbătă, şi ceea ce tocmai văzusem mă lăsă fără respiraţie , Joe chiar se afla acolo, ştergând un păhărel. Lângă el, se afla o fată, şi puteam să jur că o cunoşteam de undeva. Stătea cu spatele, coloana vertebrală perfectă ieşea în evidenţă prin tricoul alb, mulat pe corp. Se clătina de colo până colo râzând, sprijinindu-se de bufet. Respiraţia mi s-a oprit din nou, Joe se uita îngrozit la mine, iar fata se opri din clătinat. Se întoarse cât ai clipi, şi uite aşa, prima noastră reîntâlnire începu. Buzele de jos îi tremurau, iar eu încă nu îmi recăpătasem respiraţia. Era ciudat, pentru că Danielle deja mă observase, şi făcuse un pas în faţa către mine. Pe faţa ei, acum, nu mai era uimire. Citeam ceva ciudat, neînţeles. Era ca şi cum aflase ceva, şi se uita când la mine când la ea. Am ştiut în acel moment, aflase cine era 'ea'..
Ev.
- La naiba! am răspuns nervoasă la telefonul vechi din holul barului. La naiba cu tine Nate!
Probabil nu aş fi strigat aşa de tare şi răstit niciodată la el, dacă nu îmi spunea că avea să mai stea încă două săptămâni.
- Oh, nu îmi spune. Te-ai îndrăgostit de New York. Viaţa acolo e bună, nu-i aşa? Servitorii, tăticul şi mămica lângă tine, bani şi nici o grijă. Sau nu! ai găsit o fată frumoasă, probabil prima dată ai cunoscut-o la o petrecere d-aia, la care au parte doar oamenii bogaţi, ducii şi prinţesele. Pun pariu că purta o rochie Chanel, nişte mărgele la gât iar buzele îi erau cărnoase şi pline.
- Ev..
- Şi stai, a doua zi aţi luat prânzul la Ritz sau Waldorf. Aţi făcut o scurtă plimbare prin Park Avenue şi v-aţi petrecut după-amiaza la Tiffany, poate sfârşind prin a-i cumpăra un inel, cu a cărui valoare ai putea hrăni un sat întreg.. şi apoi aţi vizionat un meci împreună, spunându-vă părerile şi zâmbind unul la celalalt. Probabil ai condus-o acasă, şi înainte să i-o înmânezi tăticului ei, un avocat plin de bani, care o răsfăţa în ultimul hal, ai sărutat-o de noapte bună, promiţându-i că o vei visa la noapte. Ce frumos, nu-i aşa?
- Ev..
- Ce? am zbierat, aproape asurzindu-mă şi pe mine.
Urmă un şir de râsete din partea lui. Eram roşie toată, şi nu ştiam dacă din cauza ruşinii sau a nervilor.
- Ce e aşa amuzant?
- Îţi pasă! a exclamat mândru.
- Pe dracu că îmi pasă, am spus neputând crede ce tocmai auzeam.
- Stai liniştită, te rog! Ştii foarte bine că nu m-am înţeles niciodată cu tata, şi niciodată nu o voi face. Am plecat din cauza lui, am vrut să mă maturizez, să cunosc oameni care nu sunt dependenţi de servitorii lor şi de bani. Care pot suporta şi fără un bal mascat sau o petrecere cu şampanie. Urăsc asta, doar ştii!
Mi-am dat ochii peste cap. Bine, să zicem că tăticul şi oraşul ies din discuţie, mai era fata.
- Da, să zicem că nu, nu îţi place. Cum rămâne cu 'ea'?
- Ce ea? a spus râzând.
- Îţi baţi joc de mine? am spus printre dinţi. Prea orgolioasă să-i mai aud vocea împrăştiind minciuni, am închis înainte să apuce să caute alte scuze.
Eram şocată, şi nu ştiam ce altceva să fac. Adică, ce puteam face? El era acolo, la mii de km distanţă, în bătrânul New York, în timp ce eu stăteam sprijinită de un perete dintr-un hol oarecare care se afla într-un un băruleţ oarecare, din Anglia. Mă uram pentru asta. Trebuia să merg cu el, cu toate că asta însemna că îmi riscam pielea. Nu eram încă pregătită să-i cunosc familia, şi mai ales pe tatăl lui, de care auzisem atâtea. Jack Burce Sheridan, sau mai pe scurt, J.B. era un om de afaceri bogat.. unul din cei mai bogaţi din New York. Nate era copilul lui cel mai mic şi, din păcate, cel mai rău. Mai avea o soră, Sofia şi un frate, Alex, care erau amândoi aşezaţi la casele lor şi cu o slujbă. Alex, nu era căsătorit, dar era genul de băiat cuminte, care niciodată nu a avut o notă mai mică de A, şi care desigur, lucra la firma tăticului său. Nate, din contra, le dădea dureri de cap atât părinţilor cât şi profesorilor. Nu îşi amintise când luase un B, şi recunoscuse că A, avuse doar când era mic. Era genul de copil răsfăţat, dar nu în sensul acela. Mi-a spus că niciodată nu a avut de gând să profite de pe urma moştenirii lui, dar până la 18 ani nu avea încotro să se ducă decât acasă, după ce petrecea şi se îmbătă. În dimineaţa de după majoratul lui, mi-a spus că s-a trezit somnoros. Aşa cum era, s-a îmbrăcat şi trecând pe lângă prietenii lui care erau duşi în lumea viselor, toţi tolăniţi pe podeaua apartamentului, şi-a luat rămas bun. Avea 18 ani, şi cu banii strânşi de el, avea să se ducă în lume.. Ştia că erau mai multe pentru el decât petreceri, bani şi puf. Dar acel băiat nu semăna deloc cu Nate al meu de acum, erau două persoane total diferite, cu toate că a trecut doar trei ani.
Cu o aşa situaţie, nici Kathe nu s-ar încumeta să se ducă de capul ei în New York, şi să se prezinte ca fiind prietena mult iubită a fiului lor. Ah nu!
Nici Nate nu avea de gând să se ducă înapoi, cred că nu avea de gând să se mai ducă vreodată, dar moartea unchiului preferat l-a dus din nou la cuib.. Nu ştiam cum avea să se mai întoarcă, ţinând minte că tatăl lui a ţinut o anchetă dându-l dispărut şi punând în joc o sumă frumuşică, oricui îi spunea unde se afla. Din fericire, nu a spus nimănui unde avea să se ducă, aşa ca pur şi simplu, singur de capul lui, a luat următorul avion spre Anglia. Când a aflat tatăl lui, era deja prea târziu.. Se afla în Germania, la o cafea pe străduţa Tiergarten, din oraşul Berlin. A trimis doar după un an, o scrisoare fără adresă spunând că este bine, dar că nu se va întoarce acasă şi că avea să înveţe singur cum e să traiască. Un an plin de lacrimi şi de durere, în cazul mamei sale.. nu ştiu dacă mânie sau turbare ar putea caracteriza mai bine anul tatălui său, care încă a continuat ancheta în secret. Fratele său era bucuros, scăpase de cel care avea să-i stea ăn cale, acum era singurul moştenitor care avea să primească firma.. Aş putea descrie un an de bucurie şi triumf, pentru el. Nate însă, mi-a spus că a fost cel mai greu an din viaţa lui, dar că s-a meritat.. A învăţat că există alte lucruri importante, cum ar fi să ajute un sărac sau să dea banii orfelinatelor. Dar a învăţat şi cum e să trăieşti cu 50 de euro pe săptămână şi a învăţat că banii nu au aşa de mare importanţă, dacă tu nu le dai.. A învăţat că iubirea şi oamenii din şur, preţuiesc mai mult. L-a cunoscut pe Joe, care l-a ajutat ce înseamnă viaşa.. iar apoi, doi ani mai târziu m-a cunoscut pe mine.. cea care l-a ajutat să înveţe ce e dragostea.
Acum, nu ştiam dacă trebuia să fiu furioasă sau nu. L-am sunt ieri, şi în timp ce discutam chestii neinteresante, am auzit un 'au, stai cuminte, reao', din partea lui. Am închis direct, nu mai suportam să aud niciun cuvânt.. Iar apoi, mă sunase el să-mi spună că avea să mai stea încă două săptămâni. Nu ştiu dacă eram furioasă de 'reaua' aia sau că nu-l aveam acolo, lângă mine. Nu ştiu dacă aveam inima frântă, sau orogliul călcat. În orice caz, ceva era rupt în mine.
Ştergându-mi ochii şi luând o gură de aer, am intrat în depozitul din spate. L-am văzut pe Joe stând si bând un păhărel, sprijinindu-se de bufet. M-am îndreptat spre el cu gândul că îi voi spune tot ce mă apăsa. Chiar aveam nevoie de cineva cu care să vorbesc. Dar mi-o luă înainte, spunându-mi că aveam să mă ocup de un grup de adolescenţi plin de hormoni, care nu aveau astâmpăr. Mi-am îndreptat privirea înspre o măsuţă din colţ, unde două fete şi 3 băieţi glumeau şi râdeau. Oamenii vorbeau şi râdeau tot timpul, dar zgomotul de la ei era prea tare şi prea greu de îndurat, mai ales pentru oamenii nefericiţi ca mine, care tânjeau după o bucată de fericire.
- Normal, i-aş scoate din bar, dar nu îmi permit asta acum, aşa că du-te te rog, ia-ţe comanda, dă-le, îndoapăi, şi scapă-mă de ei.
Mi-am muşcat buza de jos.
- Misiune împosibilă, am spus luându-i carneţelul din mână. Îmi datorezi 10 minute de ascultat, i-am aruncat în timp ce mă îndreptam spre masa gălăgioşilor.
Am zâmbit, şi mi-am scos pixul din buzunarul şorţului.
- Deci, neastâmpăraţilor, ce aţi dori?
Am auzit un 'uuh' şi 'eşti bună rău'. Mi-am dat ochii peste cap.
- Azi?! am întrebat, aruncând priviri urâte înspre masă.
- Păi, începu un băiat blonduţ cu ochi albaştri, ea ar vrea un sandwich şi o cola, ea cartofi prăjiţi şi un milkshake, ei nişte bere iar eu, pe tine.
Am pufnit. Vrăjeli ieftine, de la oameni ieftini.
- Bifat, am spus zâmbind.
- Serios? făcu ochi mari.
- În visele tale..
M-am întors şi am plecat înspre bufet, lăsându-i pe cei de la masă, râzând în hohote. Nu ştiu dacă gluma în sine sau felul în care am spus-o, răstit, i-a făcut să râdă pe ceilalţi cu aşa o poftă. Măcar l-am făcut să tacă din gură..
Am dat comanda, şi am aşteptat.. M-am întors înapoi cu cele comandate, şi cu o bere din partea casei pentru blonduţ.
- Data viitoare, comandă ceva comestibil.
A zâmbit, dar apoi s-a oprit.. Şi a început să zâmbească mai tare. A făcut cu mâna, şi m-am strâmbat puţin, dar apoi mi-am dat seama că nu pe mine mă saluta. M-am întors şi am putut obseva în pragul uşii o fată de 18 ani, într-o rochie mulată pe corp.. Părul îi era brunet iar pielea cafenie. Zâmbea, şi era aşa frumoasă încât în acel moment m-am făcut aşa mică, gândindu-mă la pistruii mie, corpul meu slăbănog, şi zâmbetul meu strâmb. Era mult mai frumoasă ca mine..
Luă locul de lângă blonduţ, şi cu un aer de superioritate, mă chemă înapoi. Ceva din glasul ei îmi părea cunoscut, puteam să jur, în timp ce îmi dădea comanda.. Îi spunea băiatului cu ochi albaştri, care din câte am înţeles îl chema Felix, că nu avea să stea mult şi că avea să se mute. Am ridicat din umeri, dacă avea să se mute, de ce se îmbăta, comandând o sticlă de Vodka?
Nu era treaba mea, oricum.
- Jur că vocea ei îmi e aşa familiară, dar nu ştiu unde am mai auzit-o.
Joe îţi ridică ochii din ziar şi îl aruncă pe bufet. Luă nişte pahare şi începu să le şteargă. Obiceiul lui când avea de gândit ceva, sau era pur şi simplu nervos.
- Păi, începu Joe, poate a mai venit pe aici. Sau poate e o studentă pierdută prin holul şcolii de medicină, strigându-şi prietenele..
- Nu, nu are faţă de medicină.
A ridicat din umeri.
- E ca o fantomă din trecut.
- Ce anume?
- Vocea. Mi se pare ca ceva rău, din trecut.. ca ceva neplăcut, şi nu ştiu ce.
- Nu ştiu, Ev.. jur că nu ştiu.
- Nici eu, am spus punându-mi cotul pe bufet.
- Şi de alta, cum merge cu Nate?
M-a pufnit râsul.
- Ce e aşa amuzant?
- De ai fii de faţă la o conversaţie normală de-a noastră, cred că ai râde cu lacrimi, şi m-a pufnit din nou râsul.
De data asta nu mă băgă în seamă, şi m-am întrebat ce e aşa îngrozitor în spatele meu de avea acea figură pe faţă.
- Ev, nu te întoarce, a fost tot ce a putut spune.
M-am întors cât ai clipi, nebâgându-l în seamă. Deodată buzele au început să îmi tremure, fără să le pot controla. Se uita la mine, cu ochii mari. Apoi se uita la ea, apoi iar la mine.. Ceva îmi spunea că era un motiv să fie aici, iar acel motiv era bruneta superbă în rochia mulată. Sentimentul neplăcut de a afla ceva ce nu voiai să afli din trecutul tău luă loc uimirii. Atunci am înţeles tot. Până la urmă existase o 'ea', iar sentimentul că îi recunoşteam vocea era cu adevărat. În acea clipă mi-am amintit tot, mesajul acela despre care mi-a spus că nu era pentru el. A minţit aşa de rău, încât mi-a fost aşa de milă şi l-am crezut. Ea, a fost ea. Motivul pentru care încă mă temeam să mă uit sub pat, nevoind să aflu dacă şi ultimul loc de pe pământ rămas, era plin de monştrii. Trăiam cu certitudinea că nu era, şi nu voiam să cred altceva..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu