De parcă tu îmi pui de dimineaţă, în cafea speranţă..

 Acest capitol îl dedic scumpei şi frumoasei de Dizz, pentru că azi fără să vreau am supărat-o. Eu şi gura mea mare :(




Kathe.

'Dragă Josh,
te-am visat aseară. Te furişai tip-til spre dulapul unde obişnuiam să-mi ţin inima, care e acum a ta, borcanul cu speranţe şi fluturaşii.
Ai luat borcanul şi ai scos din el speranţe cat un pumnişor. Azi dimineaţă când m-am trezit, nu erai aici, dar cafeaua avea gust dulce.
Spune-mi ce fel de ingredient ai folosit.. speranţă ? fericire? amândouă? Mhm, îmi place cafeaua amestecată.. ţi-am lăsat un pupic dulce imprimat pe pernă, când vii de la duş, să ştii că te iubesc.'

Mi-am aruncat cărţile de Engleză pe măsuţă şi oftând, m-am trântit pe scaunul din banca doua. Mara era chiar în spatele meu.
- Hei, rază de soare.'.
- Hei, a fost tot ce am putut îngâna.
Profesoara Annabeth intră în clasa la fel cum o ştiam de 2 ani, neschimbată, plină de hărţi, dulăpioare ciudate cu încuietori şi mai ciudate, cu bănci vechi şi neconfortabile.. Se aşează la catedră şi fără să strige catalogul, pronunţă un Katherine accentuat. M-am ridicat obosită de la locul meu, şi mergând spre catedră cu paşi mărunţi, sperând ca intervalul dintre banca mea şi tablă să nu se termine niciodată. Mă gândeam doar la Josh, iar a încurcat ingredientele.

- Hai, nu a fost aşa rău! îmi zâmbi Mara şi îmi puse mâna pe umeri, ca o dovadă de îmbărbătare.
- Rău?! A fost oribil. Primul meu 7 din toată istoria..
Aerul rece de afară îmi săgeta pielea fină.. Am închis ochii ca şi cum aş fii vrut să mă trezesc din nou în sala de clasă, cu 10 minute înainte de oră, cât să apuc să îmi citesc ultimele două teorii. Dar i-am deschis din nou, şi singurul lucru pe care l-am putut observa a fost părul brunet a Marei, nicidecum caietul meu de istorie şi ceasul arătând ora 8 fără zece. Am oftat. Nu era corect!
Orele se terminaseră, iar curtea principală era împânzită de studenţi zâmbitori cu braţe pline de cărţi şi eseuri.
Facultatea vieţii.
- Putem pur şi simplu să renunţăm! Anna s-a alăturat conversaţiei noastre de mult uitată. Faţa ei părea obosită, iar corpul îndoit şi umerii lăsaţi în jos purtau asupra lor nopţile nedormite ale unui student întârziat.
Alea eram noi. Fetele a căror prietenii erau  bogaţi, talentaţi, faimoşi, frumoşi bla bla bla. Şi cu toate astea, noi înca ne aflam aici, în faţa nopţilor nedormite din cauza temelor şi testelor, în faţa dimineţiilor când ne puneam veşinca întrebare 'Cu ce să ne îmbrăcăm?' , în faţa profesoriilor care nu dau niciun ban a cui prietene suntem şi în faţa facultăţii însişi, unde eram pur şi simplu inofensive. Eram tot noi, nişte fete normale, cu nimic diferit de celelalte fete. Dacă cineva credea că o relaţie cu unul din cei 5 fantastici si toboraşul lor o să le schimbă viaţa, se înşelau. Într-un fel da, apăreai la televizor, începeai să primeşti ameninţări cum că 'e al meu, nu te atinge de el' dar după un timp totul se linişti şi reveneam la viaţa obişnuită.
- Haideţi fetelor, nu e capăt de lume! Ann' apăru şi ea. O scoatem noi cumva.
Am oftat toate, trântindu-ne pe prima bancă apărută în peisaj.
- Sau, am putea face ca Ev.
- O duce foarte bine Ev, Mara. Nici nu ştii! Ann' începu.
Mara lăsă capul în jos. Nicidecum nu ar fi dorit să ajungă în situaţia lui Ev. Toţi ştim cum arată situaţia ei, şi adevărul e că nu e în cea mai bună formă.
- Ei, haideţi fetelor. Trecem cu bine prin luna aceasta, şi după o lună vacanţă oriunde vrem noi. În orice loc de pe acest pământ. Ce e mai perfect de atât?!
Un timp nu a mai spus niciuna nimic, de parcă toate visau la acea vacanţă de vis. Dar eu? eu ca de obicei vedeam partea rea. Totul era stricat. Când a plecat Ev nimic nu a mai revenit la normal. Încă mă gândeam cum am să-mi petrec vacanţa de iarnă dacă ea nu o să fie acolo cu mine. Dacă nu o să ne îmbulgărim, nu o sa gătim împreună, nu o să citim cărţi iar după să ne dăm cu părerea, nu o să mai vizionam filme pe care doar noi le înţelegeam, ciudate, stranii, artistice. Chiar dacă treptat m-am dezobişnuit de plimbările noastre lungi ţi pline de discuţii filozofice, de dimineţiile la Starbucks, de serile când adormeam una lângă cealaltă, prea leneşe să ne mai terminăm temele. Când primeam o pedeapsă, o primeam amândouă.. Când râdeam de băieţii şi făceam glume pe seama lor, era singura care îmi lua apărarea şi îmi înţelegea extazul. Era ca o soră geamănă, ca o parte pe care niciodată nu am avut-o, care să mă completeze din punct de vedere al prieteniei, ca acel ceva care lipsea. Josh era, într-adevăr, iubitul meu, dar niciodată nu a putut înlocui golul pe care ea l-a lăsat când a plecat, oricât de tare s-ar fi străduit. Şi, uitându-mă la expresiile prietenelor mele, nici la ele situaţia nu era roz. A fost o parte din noi toate, din familia noastră, din toate planurile pe care le făceam când adormeam toate 5 una lângă alta. Făcea parte din visele fiecăruia, nimeni nu şi-ar fi imaginat viitorul fără ea . Dar uite-ne aici şi acum. Dumnezeu mi-e martor că nu a mai dat semne de viaţa de 10 luni. De 10 luni sunt la dieta în ce priveşte zâmbete şi râsete colorate, de acelea după care te doare burta, de discuţii pline de acorduri şi dezacorduri, de ea acolo lângă mine cu o ceaşcă de cafea în mână, cu pistruii ei aşa drăguţi şi cu ochii ei gri şi expresivi. Mă doare când mă gândesc că nu am să mai văd faţa ei atât de familială mie şi de dragă, în fiecare dimineaţă. Când a plecat, mi-am promis mie ca am s-o urăsc dacă face asta, i-am şi spus-o.. cu toate astea şi-a văzut de drum ca şi cum cuvintele mele nu însemnau nimic, ca şi cum noi nu am însemnat nimic. Încă mă gândesc zi de zi, la ce fel de durere psihică cât şi sentimentală este expus Zayn. Acel dor, care nu te lasă niciodată şi te ţine strâns în mrejele lui. Acel dor care nu trece nici de la o cafea şi o ţigară. Nici de la o carte bună. Nici măcar de la somn. Mi-e greu doar să-l vad aşa, cu toate că nu-l vad prea des, şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta. Ev a dat-o în bară, rău de tot de data asta.

Ne-am îndreptat spre Mall, cu gândul de a uita acea groaznică zi.. Fetele păreau mai destinse şi mai relaxate, văzându-şi de discuţiile lor. Eu nu mă opream din gândit la Ev. Trebuia să existe o cale prin care să refacem totul, la fel cum a fost cândva. Să închidem acel gol din sufletul fiecăruia. Să putem să fim iarăşi o familie. Să putem să fim fericiţi.
Am intrat în Mall, cu gândul că nu voi sta mai mult decât 10 minute. Nici nu aş fi rezistat mai mult.. dar m-am văzut târâtă după ele prin toate magazinele, după tot felul de prostioare. Mai nou, aşa îmi omoram timpul.
Spunându-le că voi fi bine, şi că nu mă voi pierde prin tot haosul de acolo(de fapt, chiar nu aveam de gând să mă pierd, eu căutam o soluţie să ies de acolo, nu să rămân toată ziua acolo) le-am lăsat într-un magazin de Converse şi am plecat în căutarea unui magazin de cărţi, dacă exista aşa ceva. Mă pierdeam de lume, căutând ceva ce ştiam din start că nu am să găsesc. Totuşi mi se părea mai interesant aceasta, decât să mă uit la fete cum probează tot felul de prostii sau mai rău, să îmi şi dau cu părerea. Priveam persoanele care treceau pe lângă mine, unele nerăbdătoare şi fericite, altele plictisite şi obosite. Totul era într-un marş milităresc, nimeni nu se oprea din ce avea de făcut, nimeni nu-ţi trimitea nici măcar un zâmbet. Nu m-am lăsat impresionată, ştiam asta şi nu era ceva nou pentru mine. Până la urmă, toţi erau doar pentru ei.
Mi-am luat o cafea, şi am pornit 'în lume' cu gândul de a o explora. Nu mă aşteptam la ceva impresionant, chiar nu o făceam. Dar ceea ce tocmai văzusem, mă lăsă fără aer, era ea.. Ea era acolo, eu aici. Normal, aş fi fugit către ea s-o îmbrăţişez, dar nu mi-am putut permite asta. Picioarele mele nu mă ascultau şi logica mi-era la pământ. Mă holbam la ea, ca la nu ştiu ce minune. Nu mă observase, de fapt, înca nu mă observase. Era cu un băiat. Blonduţ, mai slăbuţ dar într-un fel îţi aducea aminte de Zayn. Nu e de mirare, caută întotdeauna ce-i aduce aminte de el, şi se hrăneşte cu tot ce odată a fost a ei. Purta veşnicii ochelari care nu lipseau niciodată, o şapcă de băieţi, cum Harry obişnuieşte să poarte şi un hanorac de blug peste rochiţa neagră din voale. Parul i-era dezordonat, aşa cum de fapt, era de obicei. Nu dădea doi bani pe ce credeau oamenii despre ea, nici ce credeau directionerii sau ce se spunea la TV. Asta îmi plăcea cel mai mult la ea, dacă ea se simţea bine, o făcea, dacă nu, nu!
Nu ştiam ce să fac. Pentru a două oară azi, am dat-o în bară. Am lăsat-o să plece, văzând cum acel tip o luă pe după spate şi o sărută pe frunte. Zayn obişnuia să facă asta, nu el. Zayn trebuia să fie acolo, şi eu să fiu acolo. Trebuia să petrecem o sâmbătă acum împreună, râzând de oamenii care mureau doar când auzeau cuvântul 'cumpărături' sau fetiţele care erau dependente de acesta, cu fustiţe roz şi pantofi cu toc la care eu nici nu visez. Noi trebuia să ţinem într-o mână cafeaua de la Starbucks şi în cealaltă glumele şi zâmbetele.. Nu acela cu care dispăru din peisajul meu, bine dispusă. Am văzut-o doar o dată în aceste 10 luni, dar o dată mi-a fost destul. În acel moment, în acel loc care nu merita demnitatea mea..  am realizat că nu era nevoie să mai aştept oameni care au plecat de mult, şi care nu avea de gând să se mai întoarcă!

 Ev.
Întuneric total. Beznă. Acea stare de frică, care nu te lasă niciodată şi te ţine strâns. Acel sentiment că cineva e în spatele tau, sau mai rău, sub patul tău. Ştii când am încetat să ne mai uităm după monştrii sub patul nostru?! Când am aflat că există în persoanele de lângă noi, sau mai rău, în noi înşine.
Nu am fost perfectă nici eu, şi o ştiu. Dar am încercat, pe bune că am făcut-o. Am dat tot ce a fost mai bun din mine, neştiind pe atunci că eu nu am nimic bun în mine.
Uităm! Uităm sa fim fericiţi. Uităm că persoana de lânga noi o doare, uităm de sentimente şi clipe fericite, uităm de 'te iubesc-urile' şi săruturile furate pe furiş. Uităm de îmbrăţişări strânse şi călduroase, prin care câteodată transmitem tot ce simţim, fără să mai folosim cuvinte.
Progresăm şi uităm să fim fericiţi.
Uităm!

Mirosul de omletă mă trezi din somnul adânc. Am deschis somnoroasă ochişorii, şi am dat de un smoc blond la bustul gol care gătea de zori. Pentru unele fete ceea ce tocmai vedeam ar fi un vis, păi.. pentru mine chiar era. Am zâmbit. Un zâmbet sec, gol, vag.. fără prea multe definiţii. Dar dacă definea un lucru, acela ar fi că exista probabilitatea să fiu înnebunită până peste cap după o persoană. Nu puteam să spun că eram îndrăgostită, sau mai rău, că îl iubeam.. dar de un lucru eram sigură, cu fiecare zi ce trecea eram tot mai dependentă de zâmbetul lui, de vocea lui dulce şi copilărească, de ieşirile lui şi aa, de omleta lui cu şuncă gustoasă.
M-am ridicat somnoroasă de pe canapeaua din living şi m-am îndreptat către el. L-am îmbrăţişat de la spate, trecându-mi măinile peste abdomenul lui. Am primit un sărut pe nas şi un 'bună dimineaţa iubito'. Nimic nu mă trezea mai bine decât acestea, nici măcar cea mai tare cafea.
În timp ce m-am aşezat la măsuţa din bucătăria micuţă şi frumos aranjată, mi-am aşteptat micul dejun ca un copil nerăbdător şi flămând. Flămând după iubire. Părul ciufulit, cearcăne accentuate, zâmbet vag dar călduros, privire somnoroasă. Acestea alcătuiau persoana care mă făcea să îmi doresc să trăiesc cât să prind a doua zi, care îmi dădea speranţe că nu totul e pierdut. Ciudata, neatenta, copilăroasa, nebuna, flămânda după iubire persoană. El era, cel care m-a făcut să zâmbesc atunci când mi-era greu să mă şi gândesc la fericire. Am înteles totuşi, nu de mult, ca nu am să pot iubi cum o făceam. Că poate nici nu am să ajung să-l iubesc, dar un lucru ştiam clar, el mă făcea să mă îndrăgostesc, şi nu eram sigură dacă de el mă îndrăgosteam sau de fiecare clipă frumoasă petrecută cu el. Trebuia să mă hotărăsc, el sau săruturile dulci, el sau îmbrăţişările călduroase, el sau nopţile lungi în care mă făcea să mă simt extraordinar. El sau eu. Am ajuns la concluzia că oricine e mai bun pentru mine decât eu, aşa că l-am ales pe el.

M-am trezit cu farfuria plină de bunătăţi şi cu ceaşca plină de cafea. I-am zâmbit. Uite de asta eram înnebunită după el, chiar şi un simplu gest mă făcea să mă simt specială.
S-a aşezat lângă mine şi nu m-a slăbit deloc din priviri în timp ce îmi savuram micul dejun. I-am spus un 'mulţumesc' urmat de un sărut lung şi dulce. Era sâmbătă, adică ziua în care ne petreceam timpul împreună. Până acum am făcut aproape tot.. Eram nerăbdătoare să ştiu ce urma pe listă. Aşteptările mele însa, s-au deovedit a fii dezamăgite.
- Vreau să continui ce ţi-a rămas de aseară.
Am oftat. M-am gândit la sfârşitul povestii mele mult timp, chiar după ce adormise el. Am vrut să folosesc mai puţine cuvinte, să fie totul mai simplu.
Am dat drumul sentimentelor şi emoţiilor, dându-i şansa să mă descopere din nou, a nu ştiu câtea oară acestui străin. Era ceva ciudat, ceva neobişnuit pentru mine. De obicei nu făceam aşa, dar el avea acel ceva..acel ceva care m-a făcut să uit că eu nu eram de acord cu  'noi' sau mă rog, cu orice era chestia asta. Am uitat pentru prima dată principiile mele, şi am mers pe citatul 'Ascultă-ţi inima'. Speram să nu o dea în bară şi de data aceasta.
Nate încă aştepta, aruncându-mi o privire plină de rugăminţi.
- Am încercat de-a lungul acestor luni să înteleg unde am greşit, ce nu am făcut bine, ce mi-a scăpat. Am ajuns la concluzia că nu a fost de vină niciunul dintre noi. Aşa a fost să fie, poate..
Am zâmbit, mai devreme a gol decât a sinceritate. Nu îmi plăcea când vorbeam despre 'el' cu celălalt el.
A zâmbit şi el, dând din cap energic.
- Atât am vrut doar să ştiu. Haide, avem o sâmabătă întreagă doar pentru noi.

 

În timp ce mă îmbrăcam, gândurile îndreptate în privinţa 'iubitului pierdut' nu mă slăbeau. Am uitat să lupt atunci când trebuia.  Am fost prea laşă. Dar asta a trecut acum..
În timp ce ieşeam pe strada micuţă din vestul Londrei, l-am întrebat unde mergem.
- Putem să ne omorâm timpul citind sau glumind. Sau privind filme siropoase, sau ..
M-am uitat la el şi începu să-şi muşte buza de jos. Am început să râd. Oh nu!
- Sau am putea să ne omoram timpul uitându-ne la oamenii prea grpbişi şi prea ocupaţi să se mai bucure de viaţă sau să zâmbească. Ce zici?!
- O idee bună.
Mi-a zâmbit mândru, şi i-am dat un pumn în umăr. Încă îmi arunca privirea 'de lasă că ajungem noi seara acasă'. Presupun că eram roşie toată, dar nu prea îmi păsa. Ce se întâmpla între noi, rămânea între noi.
Am renunţat la ideea de a lua un taxi, şi am mers o bucată bună de drum până la următoarea staţie de tramvai. Aerul era rece dar plăcut. Îmi făcea bine, parcă mă curăţa. Mâna lui încâlcită în a mea îmi acoperea şi îmi încălzea golurile reci pe care aerul mi le lăsea. Iar săruturile lui erau cireaşa de pe tort, mă făceau să zâmbesc. Stoluri de păsări încă zburau deasupra Vestul Londrei. Oamenii îmbrăcaţi în hanorace şi bocanci maro îţi dădeau un fel de sentiment de 'hei bună, eu sunt toamna, dar iarna se apropie'. Prea fericită ca să mă mai gândesc la sezonul rece care avea să vină şi totuşi ştiind că aveam pe cineva care să mă încălzească, mi-am scuturat capul voind să scap de gândurile inutile. Eram acolo, cu el.. de mână, zâmbind şi glumind. Nu aveam nevoie să îmi pierd timpul cu lucrurile care nu meritau timpul meu. El merita tot, şi doar faptul că era acolo, un gând îmi trecu prin cap, şi eu meritam asta. De fapt, meritam tot!

- Mall, deci? am spus mirată, sarcastică dar şi cu o undă de neplăcere în vocea mea.
- Ei haide, unde vroiai să găsim oameni grăbiţi şi ocupaţi? La umbra unui stejar aflat la marginea unui lac. Doar oamenii care au timp merg acolo.
- De fapt, chiar la asta mă gândisem. am spus sarcastică înstrâmbându-mă la el.
Mă reduse la tăcere cu un sărut dulce şi un 'hai, nu o să fie chiar aşa groaznic.' Adevărul era ca eu nu mă aflam printre primele fane ale acestui groaznic, înspăimântător loc plin de oameni la fel, care se numea 'Mall'. Chiar eram curioasă să aflu de unde şi cine i-a dăruit numele acesta. Mi se părea prea şic pentru un asemenea loc..
L-am luat de mână şi ne-am comandat două cafele.. Fugind, râzând, glumind şi vobind tare, atrăgeam privirile celorlalţi, care nu păreau prea mulţumiţi de prezenţa noastră. Le-am dat pace, noi ne vedeam de ale noastre. După ce am obosit să fugim şi să ne comportăm ca nişte copii fără griji şi fericiţi, ne-am aşezat pe o bancă. Nate a spus că vine imediat, după care dispăru. Am dat din umeri şi mi-am concentrat privirea prin jur.. nu era ceva impresionant de văzut, doar dacă.. Stai! Pe toţi Sfinţii, dar aia era chiar Kathe. Sau mă înşel?! nu avea cum să se schimbe în aceste 10 luni, deci tot ea a rămas. Privea nedumerită, căutând un suflet pe care să-l facă să zâmbească astăzi, aşa cum făcea de obicei, aşa cum a făcut şi cu mine. Îmi părea rău pentru ea, de data asta nimeni nu-i acorda nici o atenţie, şi părea dezamăgită. Voiam să merg la ea şi să o îmbrăţisez, dar mintea îmi fu imediat lovită de amintiri şi de cuvinte, de discuţii contradictorii şi de ultimele adio-uri. Nu puteam face asta. Când mă hotăram să plec la ea sau nu, Nate apăru langa mine. M-am uitat liniţtită la el, voind să par în apele mele.. Era prea ocupat cu nu ştiu ce, aşa că nu observă privirea mea plină de şoc. Îmi spusese că trebuie neapărat să ajungem la bar, Joe avea nevoie de noi. Am încuviinţat din cap, şi m-am uitat în urma după ea. Tot debusolată. Mi-am întors repede capul, înainte ca privirea ei să se odihnească pe faţa mea.. Nu voiam să mă recunoască, nu acum. Nu am ştiut dacă a fost prea tarziu sau nu, dar cum făcea dintotdeauna laşa de mine, i-am zâmbit lui Nate şi i-am spus că eram gata de plecare. Mă sărută pe frunte după care îşi puse mâinile după umerii mei. Am plecat, neştiind dacă o lăsam uitându-se încă debusolată prin jur sau dacă acum ne ţintea cu privirea, gândindu-se la cum am avut tupeul de a face un asemenea lucru. Ştiam că mă ura, şi am ştiut dintotdeauna că dacă plec, nici să nu mă mai gandesc la reîntoarcere. Ştiam că dacă pur şi simplu fug, ea, Ann', Harry şi Louis aveau să mă urască cel mai mult, iar Zayn.. de Zayn chiar nu ştiu ce să spun. El poate nici de urât nu se mai osteneşte. Are alte lucruri mai bune de făcut.